Cea mai veche amintire cu ea este una în care mergeam telighidate de la baie la bucătărie și înapoi. Eram foarte, foarte ocupate. Reușisem cumva să ne urcăm pe butelia din bucătărie, până la robinetul de apa rece, însa (din fericire pentru noi), nu ne-a mai ieșit procesul invers. Nu a trecut mult până când apa se revărsa nestingherită din chiuvetă, apoi pe dulap, pe mochetă și firicelul la început subțire, chiar mai subțire ca un fir de lână, devenise între timp un fluviu în toată regula.  Ca o inaugurare, trecerea lui din bucătărie, pe hol a fost sărbătorită cu chițăiturile noastre entuziaste. Ne amuzam până peste poate, cu ligheane plutitoare și spălat de haine de păpușa (dacă tot avem apa din belșug, să o folosim doar!). Cred ca odată cu venirea mamei se sesizase și vecina de sub noi. Amintirea se șterge brusc. Probabil nu mai era nimic de sărbătorit…

Apoi, îmi amintesc când i-am aruncat un creion cu vârful ascuțit în față. Eram deja măricele. Ea era pe un fotoliu, eu pe celălalt. Creionul a trecut de primele straturi ale tegumentului și da, pentru fiecare dinte ele, am primit mai târziu reciproca de la ai mei. Însă nu asta m-a durut. Ci faptul că după atâția ani, se vede sub ochiul ei drept acel punct negru, colorat. Și știu că este din vina mea.

Odată, eram pe banca de lemn din holul grădiniței. O așteptam pe mama așa cum am așteptat-o de fiecare dată până atunci, după un ritual deja stabilit. Și cred ca în ziua aceea, după ceasul nostru interior, o așteptaserăm cam de mult timp. Așa că, ne-am hotărât că a venit ziua în care ne putem întoarce singure acasă. Zis și făcut. Ne luam de mână, ne strecurăm încetișor pe hol, ieșim fără probleme din grădiniță și o luăm agale, pe drumul spre casă. Agale, dar riguros. Atât de riguros că în scurt timp ne-am întâlnit cu mama. Trecuse pe lângă noi în fuga, fără să ne vadă. Ca pe o veche cunoștință pe care te bucuri să o întâlnești pe stradă, am salutat-o amândouă, cu haz și voie bună. Nu am înțeles de ce nu râde și nici de ce, în ziua aceea ne-am uitat la un ecran închis, în spatele căruia sigur, sigur, sigur dăduseră drumul la desenele pe care le așteptasem o săptămână întreaga. Și asta, de fapt, a durut cel mai mult.

Viata în doi era mereu variată. Nu era timp să stai sau să taci. Vara, la bunici, ne suiam pe căpițe de fân și făceam karaoche rural. Nu era nevoie de text, îl compuneam pe loc, într-o engleza-romana-inventată la nevoie EnnnndAiiiiiIaiiiiAiiiiUiiiiilOluiessssLăăăăăăăăăvvvvvIuuuu… Uite așa se auzea ecoul vocii noastre peste casele Nanei Valeria și Tișei Mioară.

Diminețile începeau bineînțeles, cu joc și cazemate. Sub masa din bucătărie era buncărul principal. Pătura prinsa pe post de ușă se deschidea doar cu un cod secret, iar scaunele întoarse invers, erau mașinile cu care ne deplasam. Bine, se mai întâmplau și incidente. De exemplu, momentul halucinant de greu de crezut în care am intrat benevol cu fundul în scaun. Arătam probabil ca un gândac întors pe dos și nu, nu am reușit să ies singură.

Ziua, în pat, când aveam prea multa energie ca să adormim de amiază, ne imaginam tot felul de personaje zămislite din colțul plapumii. Ea era extrem de talentată să își schimbe vocea și sa devina una cu colțurile. Așa de-o dată, într-o joacă de maxim cinci minute, totul era atât de intens, că atunci când colțul devenea la loc plapumă, plângeam amândouă pentru că a murit cățelul sau mătușa sau vecina noastă, Doamna Dobrică. Depindea de colț.

Seara ne spuneam una alteia povești. Aveam atât de mult de vorbit, de spus. Ziua era prea scurta. Chiar dacă mama ne ciocănea ca un paznic de noapte în ușa, îi dădeam înainte cu poveștile noaste. Câteodată, dacă tot vedea că nu ne-am culcat, ne chema să ne uitam la un film cu cauboi. Doamne, exact în seara aia, se întâmpla din nou Crăciunul și doar eu și ea știm asta. Nu pot descrie bucurie mai mare.

Acum, când mă gândesc la noi și la trecut, mă bucur și mă întristez de toate acestea. Timpul a trecut asa de repede…

Și tot acum, când sunt om mare, îmi pare rău că în prima zi de școală m-am ținut cocoș cu moț și m-am făcut că nu o cunosc. Și îmi mai pare rău că în ultimii ani de generală, deși încă mai eram în aceeași clasă, ținem așa de pătimaș sa fiu inclusă în grupul elitelor, încât o neglijam. Fugeam de ea. Voiam să mă lase în pace. Dimineața, înainte de a ieși pe ușă, așteptam să văd cu ce se încalță ca sa îmi iau alte încălțări. Ca să nu fiu ea. Ca să fiu eu, alta.

Și din nou acum, când realizez cât de mult o iubesc și cât sunt de recunoscătoare pentru că m-am născut însoțită de sora mea geamănă, spun doar atât: Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

Mulțumesc pentru ca exiști, Anca!