Am cartea asta pe noptieră, lângă pat. Am primit-o în octombrie 2013 de la o prietenă dragă (multumesc, Adriana!),  într-o perioadă destul de agitată din viaţa mea.

Cartea mi-a rămas alături, un prieten drag pe care îl răsfoiesc cu plăcere de fiecare dată când vreau să îmi reamintesc cum arată viaţa creionată de felul în care Dominique Loreau vede frumosul.

Puţin despre ea. Dominique Loreau, este franţuzoaică. Cu 20 de ani în urmă vizitează pentru prima dată o grădină zen din apropierea oraşului San Francisco, în care locuia în acea perioadă. Grădina o fascinează într-atât încât ajunge să se îndrăgostească iremediabil de Janonia, unde se şi mută.

Studiind ani de zile în Japonia îşi consolidează principii de viaţă care o ghidează către o viaţă trăită simplu şi totodată în lux, neîncărcată şi totodată conectată la esenţă, la ceea ce este cu adevărat important pentru tine ca individ.

Doar că luxul despre care vorbeşte Dominique este puţin altfel faţă de cel cu care se identifică majoritatea dintre noi.

Nu are de-a face cu apartamentele ticsite ochi de mobila dictată de tendinţele pieţei şi nici unul care redă în mod neplăcut privirii un decor de revistă nepotrivit însă cu forma, dimensiunea sau lumina apartamentului respectiv.

Precum lux nu este nici un şifonier ticsit de haine care au bifat la un moment dat preferinţele fashion designerilor sau alegerilor noastre spontane, de moment, însă în faţa căruia stăm ţintuiţi dimineaţa minute întregi, fără să ştim ce să alegem.

Toate acestea pentru că luxul despre care vorbeşte Loreau are de-a face mult mai mult cu descoperirea de sine – cine suntem noi de fapt dincolo de aparenţe, cu descifrarea esenţei noastre – ce ne place nouă cu adevărat şi ce nu – dând la o parte tot ceea ce preluam automat, inconştient, fară să ne oferim răgazul de a pune propriile filtre alegerilor pe care le facem.

Luxul din Arta simplităţii înseamnă să alegi să ai o relaţie aproape de prietenie cu obiectele pe care le cumperi pentru tine, pentru casa ta.

Cu alte cuvinte, înseamnă să eviţi să cumperi obiecte care devin deja uzate, lăbărţate, decolorate, ciobite, sparte sau crăpate încă de la a doua sau a treia folosinţă. O relaţie de prietenie are nevoie de timp pentru a se consolida. Ori cu obiectele care au o calitate îndoilenică relaţia nu poate dura prea mult timp. Apoi, o relaţie de prietenie nu o poţi avea cu oricine.

Loreau ne îndeamnă să fim deci selectiv cu lucrurile pe care le aducem în casă. Să evitam cu orice preţ achiziţiile initile, făcute în grabă sau într-un moment de angoasă, de neastâmpăr existenţial, de gol.

Ea ne îndeamnă în schimb ca lucrurile din viaţa noastră să fie alese cu răbdare şi chibzuinţă, nicidecum pentru că am prins o ofertă de week-end sau o reducere sau pentru că ne este greu să spunem nu insistenţelor vânzătorului.

Să alegem obiecte durabile în timp, uşor şi lesne de folosit, alese atent, care se potrivesc cu nevoile noastre dar şi cu restul obiectelor existe deja în casă.

Tot lux este pentru Dominique Loreau firescul şi satisfacţia cu care ne instalăm într-un fotoliu confortabil pentru care am economisit timp de un an, lună de lună, o sumă de bani şi de care ne bucurăm de fiecare dată când îi simţim mirosul de piele.

Lux este geanta de piele de foarte bună calitate pe care noi femeile ne permitem să o lăsam jos, langă noi, la glezna piciorului, pentru că ştim că am căutat special ca să aibă câţiva bumbi mici de protecţie, în partea de jos. Este o geantă trainică, frumoasă, rezistentă, modernă şi în acelaşi timp clasică, pe care fiecare an petrecut împreună o face mai frumoasă şi mai apreciată.

Lux este sa pui o faţă de masă de in, albă şi curată. Alături de care să pregăteşti masa de fiecare data când poţi, cu cinste şi fast. Chiar şi atunci când mănânci singur.

Lux este pentru Loreau să asculţi muzica preferată pe fundal, în timp ce ţii cu o mână un pahar de vin bun şi cu alta îţi treci uşor mâna peste materialul moale şi catifelat din care este făcută canapeaua ta.

Tot lux spune ea este să te bucuri de spaţiile goale din casă.

Şi totuşi, după părerea lui Dominique Loreau, nu lucrurile din viaţa noastră reprezintă luxul suprem. Cel mai de preţ bun al nostru este timpul. O viaţă trăită în cel mai mare lux este una în care preţim timpul.

Timpul nostru face mai mult decât toţi banii pe care îi câştigăm (stau şi mă întreb pentru câţi dintre noi este fix invers?).

Tot ea spune – orice zi trecută fară să ne bucurăm de viaţă, chiar şi în momentele ei cele mai dificile, este o zi iremediabil pierdută.
Ştim cu toţii asta. Orice am face acel timp nu îl mai putem recâştiga înapoi.

Iată un concept din ce în ce mai rar întâlnit, mulţi dintre noi făcând o virtute şi o mândrie din cât de ocupaţi şi pe fugă suntem – lenea. Ne putem bucura de viaţă, spune ea, inclusiv atunci când suntem leneşi. Lenea ar trebui să fie un lux, spune ea, nu o forma de inerţie. Ar trebui sa fie apreciată, degustată, acceptată ca pe un dar divin, ca pe o clipă pe care avem tot dreptul să o furăm (aviz to do listelor, senzaţiei de inutilitate atunci când nu facem ceva concret, practic sau a week-endurilor în care ne grăbim să îngramădim TOT ce nu am apucat să facem în goana din timpul săptămânii).

Arta simplităţii. O carte în care am găsit multe, foarte multe înţelepciuni şi acesta este şi motivul pentru care am decis să scriu acest post.

Inserez aici câteva fraze pe care le găsesc la întâmplare, chiar acum când scriu acest post şi care trezesc un adevăr.

Poate îţi vor plăcea şi ţie, într-atât încât să vrei să te bucuri şi tu de prezenţa acestei cărţi în viaţa ta.

A trăi înseamnă a da un sens fiecăreia din clipele vieţii noastre.

Când citesc această afirmaţie mă duc cu gândul la clipele grele, la angoase existenţiale pe care le avem cu toţii, la frici şi la anxietăşi. Şi îmi (re)amintesc că este o mare diferenţă dintre a fi anxios şi cea de a trăi anxietate.

Diferenţa apare atunci când nu te identifici total cu starea pe care o trăieşti, putând să pui un spaţiu între tine omul şi ceea ce simţi că trăieşti. Ceva îmi spune că poate numai din acest spaţiu (oricât de mic) de neidentificare totală cu gândul şi cu emoţia, există sensul menţionat de Loreau.

Relaţia unei femei cu propriul ei corp este mai intimă decât cea cu soţul, copiii, prietenii.

Pentru mine simt că următorul nivel în relaţia cu propriul meu corp ar fi să fiu atentă şi să ascult la ce îmi spun atunci când mă vad în oglindă sau atunci când privirea mea poposeşte asupra propriilor mâini (oare le văd cu adevărat? simt viaţa din ele?) sau atunci când mă pieptăn.

Ecologia interioară este o muncă intimă de desăvârşire a sinelui, pe care o putem numi şi muncă spirituală.

Interesant de observat alegerea cuvântului muncă – o bună reamintire pentru acele momentele în care ne aşteptăm să fim fericiţi şi să ne fie bine, fără să fim dispuşi să muncim ca să ne chestiona gândurile (Cum mă simt când îmi spun asta? Cine aş fi eu fără acest gând?) sau pentru a ieşi din inerţie şi a face ceva concret ca să ne îmbunătăţim starea interioră (Care este cea mai mică schimbare pe care o pot face acum pentru a mă simţi mai bine? Ce pot face pentru mine? Cum mă pot ajuta acum?).

Închei cu un îndemn pe sufletul meu găsit în carte, alături de citatul de mai jos.

Citiţi cât mai mult! Pentru că de mult ori “Cărţile ne indică direcţia pe care trebuie să o urmeze gândurile” (Emerson “Încrederea în sine”).

Cu drag,

Alina