Am plecat din România pe 28 ianuarie, cu o maşină încarcată de lucruri, cu multe speranţe şi frici dar mai ales cu multă curiozitate pentru ceea ce avea să vină. Mă petreceau pe după umăr vocile prietenilor şi cunoscuţilor, unii dintre ei bucuroşi şi încântaţi de decizia luată, alţii trişti că părăsesc ţara.

Nu a fost uşor. Cumva vocile acestea două, fiecare cu poziţia ei de viaţă se regăseau şi în mintea şi în sufletul meu. În prag de început de ianuarie, când am revenit dupa Sărbători înapoi în Bucureşti, mi s-a strâns sufletul de multe ori ştiind că este ultima mea lună în aces oraş în care am trăit timp de 14 ani, am crescut, am iubit, am suferit, am dansat, m-am bucurat de parcuri şi de primăvară. Îmi amintesc că într-unul din aceste momente m-am apucat să îmi fac liste cu motivele pentru care aleg să experimentez traiul în altă ţară, alături de cele pentru care să zicem că aş alege să rămân în continuare.

Găsisem la un moment dat 37 de motive pentru care vreau să plec, 10 pentru care aleg să rămân. Şi am ştiut atunci că oricît de frică îmi va fi, voi pleca.

Sunt doar trei luni de când m-am mutat în Austria, pentru mine aceste trei luni însă sunt aşa de dense, încât percepţia pe care o am este cea de ani, nu de luni. O să sar peste duminicile în care IOR-ul îmi părea cel mai frumos parc în care nu pot merge, peste zilele în care simţeam nevoia să vorbesc cu ai mei măcar o dată la două zile, şi la fel o să sar peste serile în care în Bucureşti puteam merge la două, trei milongi iar în Linz, oraşul în care locuiesc, trebuia să o aştept pe cea care urma să fie peste două saptămâni.

Aş vrea însă să împărtăşesc cu tine câteva lecţii importante pentru mine care s-au conturat în aceste trei luni.

Dincolo de cele mai mari frici se ascund de multe ori, cele mai mari surprize.

Am învăţat în Austria cât de bine este, aşa cum spunea mama, de multe ori cu ironie, la adresa vieţii mele agitate din Bucureşti, să mă adun de pe drumuri.

Adică să mă bucur seara de acasă şi de un ceai cald sau de o plimbare cu bicicleta sau la pas, în pădurea din apropiere. Iubesc oamenii şi mereu mi-am făcut prieteni foarte uşor, iar Bucureştiul cu tentaţiile lui la tot pasul, cu evenimente, ieşiri, întâlniri, socilializări sau workshopuri, a fost pentru mine oază perfectă în care puteam pleca liniştită de acasă dimineaţa ştiind că programul meu arată ca un tur de oraş făcut pe repede înainte unui stăin care mai are trei ore înainte să-i decoleze avion.

Adică un program plin, de cu toate: birou, întâlniri, coaching, tango, un eveniment aici sau dincolo. Multe zile au arătat aşa şi da, au avut farmecul lor şi bucuriile lor, însă am acum înţelepciunea de pe acel pas făcut puţin mai înapoi ca să realizez că toată această aglomeraţie din afară îşi avea sălaşul puţin mai adânc decât ceea ce se vedea la suprafaţă.

Cel mai neaşteptat este sa văd că cea mai mare teamă a mea odată cu mutarea din Bucureşti, adică cea de plictis, de static, de neinteresant este încet, încet înlocuită de mai multă bucurie pentru lipsa zgomotului, pentru lucrurile simple, pentru acele momente în care stai pe balcon şi te uiţi la apus şi atât.

Este curios să vezi ce transformări încep să apară în tine atunci când schimbi cu totul locul în care ai trăit atâţia ani.

Din acest motiv cred sincer că o ieşire cu totul dintr-un mediu cunoscut de ani de zile, poate avea darul unei adevărate revoluţii şi din acest motiv cred cu tărie că traiul într-o altă ţară te poate pune în contact cu experienţe unice, care poate, aduc cu ele şansa de a fi pus pentru prima dată faţă în faţă cu tine.

Am început de exemplu să trăiesc una după alta întrebări noi. De exemplu “De ce îmi este o anumită persoană prietenă?”, “Cum îmi aleg prietenii?”, “De ce contează pentru mine aprobarea persoanei X sau Y?”, “De ce avem mereu nevoie să ies în Bucureşti?”, etc.

Trăim de foarte mult ori din inerţie şi ajungem să nu mai fim curioşi de modul în care reacţionăm şi mai ales asupra poziţiilor de viaţă pe care le avem.

Atunci când te muţi într-o altă ţară cad pereţi pe care până atunci îi creadeai dintotdeauna acolo.

Şi ştim cu toţii că nimic nu este dintotdeauna acolo, cu atât mai puţin modul nechestionat în care ne-am format ca indivizi.

Cred din acest motiv că adevărata libertate interioară vine mână în mână cu o cultivare a curiozităţii pentru ceea ce este şi a curajului de a te uita să vezi ce este dincolo de aparenţe.

Iar un mediu de viaţă cu totul nou te obligă să simplifici, să tai, să triezi, să arunci sau să debarasezi.

Oamenii sunt oameni peste tot.

Am primit multe urări de bine la adresa austriecilor. Mi s-a spus că sunt reci, impersonali, formali, distanţi.

Îmi amintesc cum în primele zile în care m-am mutat aici, m-am întâlnit cu o doamnă în vârstă pe scara blocului. Într-una din zile a cloborât benevol cu mine până la subsolul blocului pentru a mă ajuta să deschid un lacat de la boxă. În altă zi am stat de vorbă spontan şi mi-a urat adaptare uşoară şi mai ales ca în Austria să mă simt ca acasă. Apropo de urararea aceasta. Îmi vine totodată în minte de cea a unei vecine din cartierul Muncii, ultimul în care am stat în Bucureşti, şi care, cuprinsă de un val de alergie şi iritare pentru hoardele de provinciali cotropitori de parcări ai Bucureştiului, a simţit să mă trimită acasă de unde erau emise numerele de înmatriculare de la Aygo, adică în CT, la mare şi la mama mea.

Am învăţat deci că peste tot sunt oameni. Şi mai buni şi mai nepotriviţi nouă, fie ei austrieci sau români.

Nu ştiu dacă voi sta doi ani, cinci, 20 sau o viaţă în Austria. Ce ştiu însă este că au început să cadă pereţi şi că au aparut în locul lor copaci.

Unii cu frunze, alţii cu mici tulpiniţe, alţii încă seminţe.

Este frumos când te întorci acasă, înapoi la tine, şi când, cu toate îndoielile din lume, miroase a verde şi a început şi mai ales a tu. Tu la fel şi totuşi altfel.

Ceea ce îţi doresc şi ţie, oriunde te-ai afla! :)

 

Cu drag,

Alina

(Sursă poză – magnolie roz Linz, Austria)