Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă tu ai fi cea mai importantă persoană din viaţa ta? Cum te-ai comporta? Ce ţi-ai spune? Cum ai începe dimineaţa? Ce ai face atunci când trăieşti o stare de tristeţe, sau de angoasă sufletească? Cum ţi-ai trăi bucuriile? Ce ţi-ai spune atunci când eşti deznădăjduit? Ce ai face atunci când nu realizezi tot ce ţi-ai propus?

Din păcate, validările din exterior bat umanul. În fuga pentru un nou job care să-ţi asigure un loc mai sus în clasament, o nouă relaţie, paravan ca să nu trebuiască să petreci prea mult timp în propria-ţi companie, o nouă provocare profesională ca să simţi apoi la final, când ai bifat tot (musai tot!) din ce ţi-ai propus, că da, meriţi şi apreciere şi respect, ei bine, în această fugă, ne uitam pe noi înşine.

Uităm că pe drumul acesta suntem şi noi cu noi. Acţiunile şi obiectivele o iau la fugă, iar omul din noi rămâne undeva în urmă, dând din mâini, gesticulând, făcând semne să te opreşti, măcar puţin, atât cât să-şi tragă sufletul.

Îmi dă târcoale imaginea unui melc care îşi lasă cochilia în urmă, ca în parcursul lui să fie mai mobil şi mai elastic. Melcul vrea să se depăşească pe sine şi o ia din loc, atât de dornic să ajungă la o frunză mai verde, mai crudă, mai mare, mai lată. Ca apoi, odată ajuns pe frunză, sa realizeze că fără casa lui, cea lepădată pe drum, nu mai este el.

Micul Print

Am fost şi eu în locul melcului şi văd atât de multe situaţii similare în jurul meu, încât, cu timpul, mi s-au validat presupuneri, care au devenit poveşti predictibile şi certitudini. Au fost zile întregi în care nu mi-am dat voie să mă bucur de soare, să fac o pauză, să îmi iau prânzul în linişte. Erau lucruri multe de făcut, task-uri de bifat, iar miza era una foarte mare. Dacă la final de zi nu erau toate bifate, ziua avea să devină una proastă. Punct. No further comments.

Atunci când este gol şi întuneric înăuntrul tău, de cele mai multe ori cauţi validări exteriore şi instinctiv te vei îndrepta către cele pe care le poţi obţine cel mai repede. Bagi o fisă, iese un rezultat, mai pui o diplomă pe perete, nici nu apuci bine să baţi cuiul, că mâna ta deja înfige următoarea fisă. Nu este timp de pierdut. Viaţa este scurtă. Viaţa este o luptă. Dacă stai, îţi stă norocul. Trebuie să te mişti, să te mobilizezi, nu este timp de pierdut.

Apoi, încetul cu încetul, nu întârzie să apară mugurii unei productivităţii atât de susţinute. Îi vezi cel mai bine când pleci în concediu, acea perioadă predefinită şi determinată în care îţi dai voie în sfârşit să te relaxezi.

Doar că, din păcate, inerţia atâtor zile în care ai fost hăituit şi pe fugă, îşi spune cuvântul. Este ca şi cum ai scos un ventilator din priză, însă elicea continuă să se învârtă în gol. Încerci să intri în atmosfera de vacanţă. Doar că nu îţi găseşti locul, încă te mai bântuie ce ai lăsat neterminat şi ce trebuie să faci la întoarcere. Mintea ta se învârte ca un titirez. Repeţi conversaţii în minte. Îţi spui ce vei face diferit. Te auto-încurajezi că esti pe drumul cel bun. Apoi te enervezi şi te iriţi pentru că realizezi că este totuşi vacanţa ta, de care, mintea ajunsă deja la turaţie maxima, îşi cam râde.

De fapt, începi să te relaxezi cu adevărat din ziua a 9-a sau a 10-a, chiar atunci când realizezi trist că mai ai 4 zile şi trebuie să te întorci, dintre care una o vei petrece pe drumul de întoarcere :).

Şi atunci te loveşte cel mai rău. Pentru că este greu sa te întorci la viaţa pe care ai lăsat-o acasă. Pentru că este anevoios să intri în acelaşi rol, să împingi, să te zbaţi, să te lupti, să faci, să acţionezi, să te lupţi din nou, să cazi, să te ridici, să arunci pumni în aer, ….să uiţi să trăieşti.

Vorbeam la un moment dat cu un amic, cu multe bife profesionale şi personale, care îl certifică cu uşurinţă la oricare din categoriile “aşezat”, ”împlinit”, ”realizat”. I-am apreciat atât de mult sinceritatea când mi-a făcut două împărtăşiri de suflet: una, că datorită volumului foarte mare de muncă, nu are timp să gândească în nicio zi din saptămână, şi a doua, că fiecare reîntoarcere după o călătorie începe cu o depresie pe care o tratează cu şi mai multă muncă.

Nu am nimic împotriva acţiunii. Acţiunea este cea care consolidează încrederea şi stima de sine. Atunci când actionăm, ne expunem, învăţăm, creştem, ajungem să ne cunoaştem. Însă acţiunea aliniată la cine eşti tu şi ce-ţi doreşti în mod asumat, şi nu cea care vine din inerţie şi goana nebună de a obţine cât mai multe validări.

Dacă am învăţat ceva în toţi aceşti ani de dezvoltare personală, terapie, coaching şi lucru cu mine, este că totul pleacă în viaţă de la relaţia ta cu tine. Că aşa cum eşti la muncă, eşti şi acasă, că atunci când uiţi să mai stai de vorbă cu tine şi să te întrebi ce mai faci şi ce mai simţi, rămâi la bază. Mă refer la baza munţilor din interiorul tău. Pentru că eu cred că avem munţi de escaladat şi în interiorul nostru, vârfuri de cucerit, văi de trecut. Pare cel mai uşor să-i escaladăm pe cei din exterior. Şi de departe cel mai bun pariu pentru că miza se poate obţine pe termen scurt, vine la pachet cu statut şi lauri, aprecieri şi avansări.

Însă, on the long run, aşa cum ar spune englezul, ne pierdem pe noi. Pierdem esenţa din bucuriile simple, uităm să trăim, ajungem să ne fim străini nouă înşine, ne identificăm doar cu un corp şi cu o minte, cu un set de acţiuni si nimic mai mult.

Dă mintii tale o pauză de câteva minute şi las-o să zburde pe câmpiile sufletului. Întreab-o şoptit, aşa…doar pentru tine: “Cum ar fi, dacă azi aş fi cea mai importantă persoană din viaţa mea?”.

(sursa foto)