Am urmărit cu atenţie campania lansată în Iaşi adresată cu precădere (ca îndemn şi laudă) celor care aleg să nu plece din ţară. Şi spun cu atenţie pentru că la final când am auzit mesajul iar dacă noi plecăm, ei nu mai pleacă”, m-am raportat involuntar la situaţia mea de viaţă.

Şi anume – în iunie se împlinesc şase luni de când am ales să trăiesc într-o altă ţară, alegând să mă mut din Bucureşti după 14 ani. Nu am plecat de urât ce-mi era Bucureştiul, ci pentru că sunt convinsă că oricât ar fi de nouă şi pe alocuri revoluţionară, o astfel de experienţă te îmbogăţeşte foarte mult ca om.

Revenind la mesajul de mai sus. Ce mi-a atras atenţia a fost această subtilă şi tacită responsabilizare subliminal adresată celor care aleg să plece din ţară.

Adică a mea şi a celor câteva milioane de români (aproape cinci).

Mesajul a ajuns la mine cam aşa: dacă pleci, nu faci decât să laşi şi mai mult loc descoperit şi (ne)apărat de ei, politicienii.

Pare-se deci că cei care rămân, uniţi de acest deziderat viu de a mai lupta încă cu clasa politică, reprezintă solidaritatea, consecvenţa şi cei pe care se mai poate încă pune baza.

Iar cei cei care pleacă sunt cumva cei care (ca să folosesc cel puţin două expresii româneşti) spală putina şi dau bir cu fugiţii.

 

Continuând pe firul mesajuluiiar dacă noi plecăm, ei nu mai pleacă”. Nu pot să nu mă întreb cum explică absenţa celor plecaţi din ţară prezenţa clasei actuale politice?

Poate doar dacă mai facem un alt şpagat “deductiv” bazat pe o altă presupunere şi anume că toţi cei plecaţi ar fi rămas totuşi în ţară şi nu numai asta, dar ar fi votat toţi împotriva clasei politice actuale.

Ceea ce ridică puţin nişte mari suspiciuni. Nu numai dacă realmente ar fi existat o astfel de iniţiativă de front comun, însă şi cât de posibilă este acum în România existenţa şi totodată recunoaşterea unei alte opţiuni decât cea a clasei actuale politice.

Aşa cum, nu pot să nu mă întreb de ce mai mulţi înseamnă totodată mai multă implicare în viaţa politică? Doar dacă mă uit la prezenţa la vot din ultima săptămînă deja crăp la colţuri cutia Pandorei…

Apoi, mă mai bate un gând sau chiar două.

De ce noi cei care rămân şi ei cei care pleacă? De ce această segregare? La ce ajută împărţirea acesta pe tabere?

Şi dacă, să zicem, plec pentru doi ani din ţară şi revin înapoi în România cu capital ca să încep un business, cine mai sunt? Cel din tabăra rătaciţilor care a ales să plece, dar pe care l-a ajuns conştiinţa cea de pe urmă şi s-a întors spăşit pe calea cea bună?

Dar dacă înainte de a pleca din ţară eram isteric şi zdruncinat emoţional şi acum unde oi fi eu, în Irlanda, Franţa, Noua Zeelandă sau Amsterdam, mă simt cu toţi caii acasă şi simt că ăsta este drumul meu pentru acum?

O scurtă paranteză. Am întâlnit azi un român din Miercurea Ciuc tânăr, căsătorit care lucrează de un an de zile şi puţin într-o fabrică din Austria. Mi-a spus din primele minute ale conversaţie că el consideră că a muncit degeaba 15 ani în România în primul rând deoarece nu a făcut niciun progres. Mai mult, ultimul lui salariu din România ca maistru cu cinci ani de experienţă în domeniu a fost de 180 de EUR. Acum este foarte mulţumit cu alegerea făcută, şi ceva îmi spune ca probabil motivul principal este acela că azi câştigă cu un zero în plus ca simplu muncitor într-o fabrică.

Nu spun ca toţi cei care aleg să plece din România sunt cazuri disperate sau la limita supravieţuirii, însă cât de mult credeţi că îi pasa acestui om, în ţară fiind, de lupta cu clasa politică, când nevoile lui de bază nu erau acoperite? Şi să ne mai întrebăm: ar fi avut energie să mai lupte pentru idealuri naţionale atunci când frigiderul lui era gol sau atunci când îşi număra banii de pe o zi pe alta? Care erau priorităţile lui? Cât timp mai avea la dispoziţie de dat ţării pe lângă cei 15 ani? Cum ar fi putut întreţine o familie cu un salariu de 180 EUR?

Şi în loc să îi punem o etichetă în frunte şi să îl catalogăm drept fiind unul din grupul celor plecaţi, nu mai bine ne-am bucura pentru el?

Pentru că a ales să facă ceva concret ca viaţa lui să fie mai bună. Pentru că a înţeles că mediul în care trăia nu îi satisfăcea nevoile şi a ales atunci o altă cale cu premisa de a-i fi mai bine. Pentru că a avut curaj să o ia de la început. Pentru că şi învins temerile şi fricile de a trăi într-un mediu cu totul nou, integrându-se într-o comunitate care vorbeşte o limbă diferită de a lui. Pentru că a gândit pentru el şi familia lui şi a luat o decizie separată de orice ideoligie a unei grupări sau alta.

În tandem cu mesajul videoului mentionat mai sus a fost şi postul scris de Camelia, fosta mea colega din cadrul programului 10 Days MBA şi căreia îi mulţumesc mult pentru cuvintele de apreciere pe care a ales să le scrie la adresa mea.

Totuşi, pare că atât din postul Cameliei, cât şi din mesajul videoului de mai sus, este mult mai puţin important care sunt motivele individuale pentru care aleg oamenii să plece din ţară şi cum îi este fiecăruia cu această alegere, ci mult mai mult important faptul nu au rămas.

Tocmai din toate aceste motive am ales să scriu acest post. Deoarece cred cu tărie că aceste poziţionări sunt periculoase.

Pentru că încurajează mai puţin alegerile personale care urmăreasc îndeplinirea valorilor şi dezideratelor individuale, şi mult mai mult apartenenţa la un grup. Mult mai mult lupta şi mult mai puţin pacea, aşa cum o simte şi o înţelege fiecare. Mai mult statul decât plecatul.

În definitiv, plecatul din ţară nu este nici bun şi nici rău. Este o opţiune bazată pe libertatea indivuală de alegere.

O libertate pe care în urmă cu 26 de ani nu o puteam accesa şi pe care, daca ne-o dorim, ar fi mare păcat să o anulăm prin mesaje de propagandă care minimalizează alegerile personale în favoarea celor care îndeamnă la salvarea ţării.

De final. Haideţi să ne salvăm fiecare pe noi aşa cum crede cel mai potrivit. Şi în felul acesta vom salva şi ţara.

 

Cu drag,

Alina

 

(sursă poză)