Sunt peste 9 luni de când mă aflu în Linz, Austria şi motivul principal pentru care sunt aici şi nu în altă parte din lume este Anca, sora mea. Puţini ştiu însă că al doilea motiv pentru care mă aflu aici este o oportunitate de job care mi s-a oferit în timp ce mă aflam la o petrecere dată în Linz, în noiembrie anul trecut. Sora mea mi-a făcut o surpriză şi luase două bilete la o petrecere dată în cinstea diferitelor etnii din Linz, scopul principal fiind încurajarea diversităţii şi a integrării celor care au decis de voie sau de nevoie să emigreze în Austria.

Aici l-am întâlnit pe Simon, cel care avea să fie viitorul meu coleg de muncă. În seara respectivă, după câteva încercări nereuşite de a relaţiona cu el, am concluzionat că poate nu este cea mai comunicativă persoană, aşa că mi-am spus că asta e, măcar am încercat. Cumva de-a lungul serii ne-am mai intersectat şi spre surprinderea mea a început să mă întrebe despre una alta şi să încerce să mă cunoască. Aşa a aflat că am terminat Cibernetica şi că am lucrat cumulat 4 ani în IT imediat după terminarea facultăţii (apropo de etichetele puse altora, ulterior aveam să aflu că Simon este de fapt timid, de aici şi nevoia lui mai mare de a-şi lua spaţiu atunci când cunoaşte o persoană nouă).

Când m-a întrebat prima dată ce părere aş avea dacă aş reveni in IT, am râs. Mi s-a părut o glumă bună. Însă totodată acea întrebare avea să devină în curând un moment din viaţă de care îţi aminteşti cu Şi de aici a început totul. . .

Asta pentru că am revenit în Bucureşti cu o promisiune pe care mi-am făcut-o mie mai întâi şi apoi lui Simon – şi anume de a face un curs cap coadă de programare şi de a hotărî eu cu mine după finalizarea lui ce şi cât mai înţeleg din programare şi mai ales dacă îmi place. Şi l-am găsit pe acesta care cumva a reuşit să mă prindă cu totul.

Cursul se adreasă oricui, fără să fie nevoie de experienţă anterioară în IT. Am fost prinsă de backtracking, divide et impera, bubble sort şi alţi algoritmi folosiţi în programare pe care i-am învăţat în liceu, când încă se mai preda Pascal :), aşă că teritoriul nu era cu totul nou şi asta a făcut lucrurile mai uşoare ce-i drept. Iar cumva oamenii ăştia din Austria nu se grăbeau aşa că m-au aşteptat să iau decizia de a veni la un potenţial interviu. O situaţie oarecum ideală.

Eram conştientă că venirea aici şi reîntoarcerea înapoi la IT, era un fel de decizie dublă. Una de 180 de grade şi tocmai poate pentru că era aşa am luat-o. Am ales sa iau provocarea asta şi să văd ce o să iasă. Şi a fost şi este greu, cu culmi de disperare şi bucurie, cu angoase şi anxietăţi, dar şi cu sentimentul că nimic nu poate să îmi stea în cale de fiecare dată când eram cu un pas mai aproape de soluţie.

Mă întorc cu mintea la primele zile în care am deschis câteva fişiere şi am constatat că unele din ele aveau 10.000 de linii de cod – ce să zic, a fost cu panică şi mai ales cu reiterarea, rechestionarea şi analiza constantă a deciziei luate.

Nu vreau să bravez, aşa că îţi voi spune adevărul meu, aşa cum l-am trăit.

Primele zile au fost foarte confuze şi extrem de grele. Însă  printre toate acestea există un moment cel mai drag mie la care mă întorc din nou şi din nou cu mintea. Este cel în care mi-am scris pe prima copertă a caietului meu de lucru nu pleci de aici până nu încerci totul. 

Îmi pare rău că nu am caietul asta acum la mine când scriu postul asta ca să pot face o poză, ar fi fost aşa, un fel de moment Superman. Pentru că această propoziţie care m-a ajutat mult, s-a transformat într-o decizie.

O decizie cumva instinctivă de a găsi o seminificaţie mai mare şi mai largă faptului că eram într-o altă ţară, acolo în firma aia, pe scaunul ală, cu două ecrane în faţă.

O decizie mai mare decât reîntoarcerea la programare şi anume faptul că realizam că după aproape 6 ani de dezvoltare personală, după câteva sute de ore în postura de coach, după două şcoli de coaching finalizate (din care aproape în mod amuzant, cea de-a doua şcoală era una orientată pe soluţii) şi alte câteva zeci de ore de terapie în postura de client, ei bine, experienţa asta era acum un test suprem care mă punea zi de zi faţă în faţă cu ce învăţasem, cu mine şi mai ales cu mintea mea.

Iar mintea asta a mea, nu îţi mai spun prea multe că o fac de ruşine.

Dar îţi spun totuşi câte ceva, pentru că am promis mai sus că îţi voi spune adevărul meu, aşa cum l-am trăit.

Pe scurt, în momentele cele mai provocatoare, constatam că nu eram singură. Mai era cu mine un partener de discuţie care se afla să zicem în centrul capului, puţin mai spre ceafă, la doi milimetri de vârtejul pe care îl am cum trasezi o linie imaginară de la cărarea de pe mijloc uşor spre stânga. Chiar acolo stă partenerul ăsta al meu.

Şi îmi spunea că nu se poate, că nu eu, că este prea greu, că de ce, dar chiar, de ce am venit eu până aici, de ce să nu fie mai uşor şi altele de genul, de îmi vedea să ies cu tot cu scaun prin tavan şi să mă teleportez înapoi acasă, înapoi la Bucureştiul pe care îl ştiam de 14 ani, înapoi la biroul ăla al meu la care veneam cu drag, înapoi lângă IOR, înapoi la tango şi mai ales, înapoi la prieteni.

Primele luni au fost cele mai grele. Trebuia să rezolv gălagia din cap plus bonus, problemele de la job. Şi ce mă mai încerca mintea asta! Cum mă confruntam cu o problemă, cum şi ea acolo fix în capul meu, cu tot tărăboiul şi gălăgia din lume.

Aşă că am început să devin curioasă de ea şi de lamentările ei. Pas cu pas, azi puţin mai mult decât ieri şi tot aşa. Am devenit un fel de Sherlock Holmes al minţii mele.

Cel mai important a fost un fel de everika moment când am realizat cum mintea mă încurcă mai mult decât mă ajută şi că atunci când aveam o problemă de rezolvat, lăsând mintea asta să o ia razna, cumva reuşeam să nu îmi fiu alături şi să nu mă susţin când dădeam de greu.

Proces care inevitabil mi-a amintit de una dintre cele mai preferate şi iubite cărţi (incredibil de crezut însă am plâns când am ajuns la ultima pagină a cărţii :)) şi anume The inner game of work (Jocul interior şi munca) scrisă de Timothy Gallway.

Am menţionat cartea aceasta scrisă de Gallway mai ales pentru triunghiul ACT pe care îl prezintă  (A – awareness, C – choice, T – trust). Alegând să mă uit la mintea mea şi la modul în care reacţionez (A – awarenss), au apărut dint-o dată posibilităţi şi alegeri (C – choice) de care nu eram conştientă, totul pornind de cele mai multe ori de la câteva întrebări: cum aş putea să mă susţin mai bine atunci când am o problemă?, de ce îmi este frică?, care sunt progresele pe care le-am făcut azi?, cum pot  aplica în IT ceea ce am învăţat în coaching?, care ar fi primul pas ca să rezolv această provocare?, ce a mers bine până acum?, mă susţine acum acest gând?, şi tot aşa.

Iar cei doi paşi de dinainte – cel cu ridicarea nivelului de conştientizare şi cel care prin întrebări îţi oferi posibilitatea de alegeri noi, mi-au dat mai multă încredere în mine (T – trust) şi în rezultatele pe care urma să le livrez.

Şi nu, tot ce scriu aici nu sunt câteva clisee de psihologie pozitivă împartăşite cu aroganţa celui care pretinde că le ştie pe toate. Nu. Sunt concluziile mele de viaţă, trăite şi experimentate cu eşecuri, succese, căderi şi coborâri.

Da, eram începătoare din nou în IT şi da, erau şi sunt în continuare aşa de multe de învăţat! Însă nu o dată în viaţă mi s-a confirmat că atitudinea (= muncă susţinută şi orientare spre soluţii) este cea care face altitudinea (= rezultate).

Cu toţi prietenii din lume, de cele mai multe ori ne avem doar pe noi în situaţii de viaţă provocatoare. Şi atunci de ce să nu învăţăm să ne susţinem mai bine?

Iar lecţia mea din aceste 9 luni despre asta este. Şi aş mai adăuga să învăţăm să ne îmblânzim mintea, să alegem să ne investigăm gândirile, adresându-ne întrebări deştepte.

Şi mai ales de a căuta soluţii în loc de a analiza probleme.

Şi nu ştiu cum se întâmplă, însă am crezut că am învăţat lecţia ceasta ieri, ca azi să constat că am uitat-o.

Dar nu-i nimic. Mâine sigur îmi va reaminti din nou de ea.

PS: şi dacă alegerea mea pentru experienţa de aici pare de neînţeles, poate acest video reuşeşte să explice mai bine motivaţia din spate 🙂

Cu drag,

Alina