Dacă oamenii ar fi căpițe de fân...

Dacă oamenii ar fi căpițe de fân…

Dacă oamenii ar fi căpițe de fân, i-aș alege pe cei adunați pai cu pai, de o mână bătătorită de coadă tare de furcă. Și aș fugi de capițe-baloți în formă de cuburi de lemn cu marginile drepte, drepte de parcă ar fi tăiate cu cuțitul.

Dacă oamenii ar fi aluaturi de cozonaci, i-aș alege pe cei cu buza crăpată și coaja puțin arsă, născuți în cuptorul unei doamne, să zicem Geta, gospodina vrednică, cu sorț de bucătărie cu ursuleți și ciupercuțe roșii și păr permanent de duminică. Și aș fugi de cozonacii îndopați cu migdale și cacao, captivi în celofan multicolor sau găletușa de carton neted, cu mâner.

Și în fine, dacă oamenii ar fi cărți, i-aș alege pe aceia cu pagini goale sau scrise de mână, ce-și caută singuri propriile adevăruri, presărate cu mâzgălituri confuze, născute în prag de cuvântare nefericită, colorate, cu pagini rupte pe la colțuri, unele numite chiar jurnale. Și aș fugi de cele care te învață în zece pași abundența, în cinci, dreptul tău la fericire și într-unul arta de a fi om.

Dar oamenii nu sunt nici căpițe de fân, nici cozonaci și nici cărți. Știi și tu asta. Unii sunt corporate affair manager, business development manager, creative art director, corporate & executive & life coach. Nu știu, oamenii pot fi destul de multe lucruri. Și vezi tu, asta face destul de dificil ca să-i recunosc pe cei care îmi trebuiesc mie.

Cum care? Ți-am spus deja – oameni-căpițe de fân adunate pai cu pai, oameni-cozonaci cu buza crăpată, făcuți de doamna Geta sau oameni-cărți jurnale.

Și cum meditam la toate acestea, în plin miez de noapte austriacă, numai ce văd cum coboară inspirația de pe lună frumoasă, grasă și bombată că doar a mâncat toți vurștii și toate găluștele cu cartofi de pe întreg Linz-ul. Și dacă-ți spun, tot nu mă crezi. Dar îți spun totuși. Mă lovește inspirația asta direct în coasta stângă și de acolo durerea se revarsă nemiloasă în tot corpul, val cu val, până ajunge într-un final în buricele degetelor de la mâna dreaptă. Gheață, nimic. Frecție, nicio treabă. Doar crema chinezească de la bunica, aia mentolată, în cutie rotundă, roșie și mică, să zic că mi-a readus cât de cât înapoi fiorul de simțire. Mă apuc de scris. Ce altceva pot să fac? Poate așa s-or dezmorți măcar degetele.

Și dacă mă vede că scriu, îmi zice inspirația așa.

Dacă ai să cauți oamenii după toate lucrurile care pot ei fi, te vei pierde în căutarea ta. Ia aminte. Oamenii pe care îi cauți tu, îi găsești după zâmbetul primei revederi dintr-o zi oarecare. Sunt oameni copil, cu ghidușii în ochi de “hai la munte!” și ecou de “haaaai!” printre gene. Plâng pe ascuns, la final de film de seară, atunci când se bat stângaci prin aer cu o musculiță imaginară, vezi Doamne, responsabilă de lacrimile adunate pungă sub bărbie. În diminețile lor bune aleargă goi prin casă și cântă din gură sau chitară (după caz). Oamenii ăștia (se) visează și își povestesc visele cu seriozitate de om mare, cui are să-i asculte. Câteodată se simt mici când tu îi vezi cei mai mari. Și mari când fac lucruri mici – plantează o floare, scriu un post pe blog, își umflă o roată de la mașină, fac un desen sau cea mai bună plăcintă de mere din tot Universul, sau cos viteji nevoie mare, căptușeala de la un buzunar de geacă de fâș după o iarnă întreagă de explorat cu degetul arătător canale și șanțuri, de s-au întâlnit deja buzunar cu buzunar. Oamenii ăștia sunt vii cu totul, iar în sângele lor de om-căpița de fân adunată pai cu pai-om-cozonac cu buza crăpată-om-carte nescrisă, curge nestingherită viața cu al ei început și inevitabil sfârșit. Așa îi găsești.

Și apoi, dusă fu inspirația, lăsând în urma ei miros de vurști, asortat cu miros mentolat, de cremă chinezească de la bunica, cozonac gata scos din cuptor, miros de coperți de carte nouă și fân proaspăt de vară.

Ți-am zis că nu o să ma crezi…Și ca să vezi, nu mă mai doare nimic acum.