Unii dintre cei mai buni prieteni pe care îi am sunt bărbaţi. Îi cunosc de mult timp, suficient încât să ne ştim toate cusăturile de la buzunare. Ne ştim din vremuri bune şi vremuri mai puţin bune. În momentele mele cele mai grele, vorbeam cu unul din ei şi de cele mai multe ori, la finalul discuţiei mă simţeam mai liberă şi mai uşoră.

Apreciez modul lor de a lua viaţa mai uşor, de a trece peste obstacole cu acceptarea unui înţelept, fără analize prea multe şi dezbateri de fire împărţite din patru în patru. Apreciez forţa de acţiona şi de a găsi soluţii, apreciez atunci când fac haz de necaz, apreciez faptul că ştiu de cele mai multe ori să îşi aleagă bătăliile, că prioritizează strategic, că fiecare lucru, acţiune, persoană îşi are sertăraşul ei cu etichetă, pe care scrie mare cu marker negru: cum să se comporte cu ce este în acel sertar, când să-l deschidă, ce alte sertare trebuiesc musai închise când vor să-l deschidă pe cel din colţ, dreapta, sus :).

Apreciez versatilitatea lor, dar nu şi atunci când este soră cu superficialitatea şi verişoară cu delăsarea, rezistenţa psihică, dar nu atunci când sunt extremişti în modul în care îşi împart timpul, energia şi atenţia.

Asta în general. Îi apreciez însă şi în particular. De la caz la caz şi de la om la om.

Însă, să-mi fie cu iertare. Nu înţeleg ceva (doar pentru ei – ştiu, începutul asta cu “nu înţeleg ceva”, l-aţi mai auzit în miez de seară, însă nu vă speriaţi prea tare, de data asta “este safe”).

O să o zic dintr-o răsuflare.

N u î n ţ e l e g d e ce n u r e u ş es c s ă d i s c u t e a t u n c i c â n d s u n t m a i m u l ţ i l a u n l o c, ş i p r o b l e m e d e s u f l e t.

Mi se pare o trăire fantastică în prezent felul în care subiecte uşurele de la sport, cuceriri noi, muncă, din nou muncă, iarăşi muncă, apoi politică, alte cuceriri, muncă din nou, sunt tratate cu interes maxim. Porcuşorul Pooh (cel din header-ul blog-ului meu), ar fi tare mândru :).

Apoi, la final, pleacă fiecare fericit acasă şi totodată…exact aşa cum a venit. Adică, gândindu-se pe drumul de întoarcere la problemele ălea “reale”, care îi dau bătai de cap şi care au programul de începere, exact de a doua zi, dimineaţa, la scurt timp după ce sună alarma.

Cum o profundă curiozitate şi dorinţa de a înţelege m-a răvaşit prea de tot, m-am hotărât să devin Serlock Holmes. Aşa că, le-am urmat modelul şi am trecut la acţiune.

Sherlock Holmes

Mi-am scos lista de întrebări din buzunar şi am atacat suspecţii fără milă, până când am simţit ca ajung la un  răspuns oarecum unanim (asta e, trebuie sa-ţi asumi că ai prieteni coachi :)).

Şi acum concluzia (bătai de tobe vă rog!).

Ce îi reţine pe bărbaţi să expună în plen subiecte mai delicate, vine din marea teamă de penibil, teama de a fi luat în derâdere, faptul că ai putea fi considerat un sensibil. Vulnerabilitatea maxima la care te supui dacă ai aborda un subiect mai delicat, cum ar fi de exemplu, teama ta de singurătate, teama de abandon, teama de a aborda o fată pe care nu o cunoşti, sau faptul că nu mai comunici cu partenera. Că nu ştii încă ce vrei de la viaţa profesională sau sentimentală, de la o relaţie de cuplu sau cum ar fi cea care ţi s-ar potrivi.

Unul dintre ei mi-a explicat atât de clar (recunosc că deja ridicase tonul şi că gesticula cu ambele mâini), că niciodată, dar niciodată, într-o discutie cu gaşca de băieţi nu ar aborda altfel de subiecte decât cele de “uz general”. Altul mi-a dat exemplul discuţiei pe care a avut-o toată seara cu un bun amic (moment în care mi-am pus mâinile în cap. îmi cer scuze, nu pot să scriu chiar tot pe blog :)), doar ca să-mi demonstreze cât de departe sunt de a intui subiectele lor de discuţie.

Şi totuşi, cu fiecare separat am explorat nevoile lor, durerile lor sufleteşti, fricile lor, temerile, panicile, dorinţele nespuse. Fiecare a fost suficient de deschis să se ia la trântă cu întrebările mele. La fiecare dintre ei am văzut transformări substanţiale în urma acestor discuţii. Fiecare mi-a mulţumit că am fost deschisă să-i ascult. Fiecare dintre ei şi-a arătat partea lor ascunsă. Şi pentru toate acestea am fost profund recunoscătoare. Iar acum mă leagă o prietenie şi mai strânsă de ei.

Când îi ascult însă, nu de puţine ori imi vine să le spun “Trebuie să vorbeşti cu …., are aceeaşi problemă ca şi tine!!! De ce nu vorbiţi? Pentru Dumnezeu, ce este rau în asta?”

Aţi creşte atât de mult făcând schimb de idei! Aţi începe să vă bucuraţi de perspective diferite, de experienţe împărtăşite, de idei care te scot cu capul la liman. Nu aţi mai sta să reinventaţi apa caldă, aţi ieşi din situaţii de compromis mult mai repede, v-aţi cunoaşte mai bine, aţi vedea că şi alţii au fricile lor şi că nu sunteţi singuri! Aţi vedea cum de cele mai multe ori reacţionăm cu toţii după anumite “reţete”, relativ simple în simptomatică.

Ţi-e frică să te cunoşti şi să vezi cine eşti cu adevărat, ţi-e frică să îţi înfrunţi demonii, să îţi recunoşti emoţiile, să îţi asculţi nevoile sufletului şi dorinţele inimii, aşa că, de cele mai multe ori, dai “shut down” la orice urmă de voce interioră sau intuiţie, petreci pe cât se poate, cât mai puţin timp singur, aşa că, de teama de a nu fi singur alegi inconştient să rămâi în relaţii de compromis, şi ultimul pas mortal în această configuraţie pe care am tot văzut-o repetându-se de zeci de ori – te arunci în muncă cu o fervoare şi o angoasă existenţială căreia nu îi percepi limitele (poate ca nici nu există?).

Te lupţi cu zmei, fugi apoi dupa Ilene Cosanzene, apoi oboseşti şi rămâi cu zmeii, te mai linişteşti puţin, îţi mai găseşti un hobby, orice dar să nu stai tu cu tine, orice doar ca să ai week-end-ul plin, şi…cam asta e. O poţi duce aşa ani întregi.

Doar că, dragi bărbaţi, darul muţeniei se plăteşte. Cam cu toate cele de mai sus…

Treceţi altfel prin viaţă, sunteţi altfel de parteneri pentru iubitele voastre, sunteţi mult mai compleţi, mult mai voi, atunci când vă asumaţi cine sunteţi, ce vă doare, ce vă supără, ce frici aveţi.

Vă respect prea mult ca să nu spun şi să nu scriu toate acestea. Iar pe acei ei care citind acest post îşi spun: “Dar eu nu sunt asa!”, să-mi fie cu iertare, ştiu cât de supărătoare pot fi generalizările. Îmi asum însă să vorbesc şi să scriu din propria-mi experienţă, trăită, simţită şi gândită până la acest moment.

Puterea adevărată nu se află dincolo de imaginea de “cool guy”, ci este dincolo de vulnerabilitatea de a te arăta aşa cum eşti tu, de a avea stări mai proaste, frici, anxietăţi, câteodată neîncredere în propria persoană, nemulţumiri de sine. Şi da, toate acestea şi în faţa bărbaţilor cu care bei de obicei bere, vorbeşti de golul săptămânii, emisiunea de pe Discovery sau de ultimul articol din Caţavencu.

Iar dacă, totuşi este mult, mult prea greu să faceţi asta, cultivaţi atunci prietenia autentică cu o femeie. Măsura impactului pe care îl aveţi voi ca bărbaţi, fraţi, taţi, fii, iubiţi, manageri, amanţi, colegi va fi cu mult mai mare datorită acelei prietenii şi acelor ochi şi urechi în faţa cărora, îţi dai jos măştile şi eşti acel simplu tu.

PS: (trebuie că aţi aflat deja că orice femeie are un “PS” de final). Deci, PS: Ipoteza de la care am plecat consideră că prieteniile pe care le aveţi vă onorează şi aveţi parte de un intelect emoţional şi raţional la purtătorul prietenului, fie el doar unul, suficient pentru a nu te teme că nu va înţelege o iota din tot ce ai fi dispus să rişti să spui la un moment dat.

PS1: (trebuie că aţi aflat deja că orice femeie mai are “doar ceva de spus”). Deci, PS1: Dacă ţi-a plăcut acest post, fii bun şi trimite-l mai departe unui prieten. Nu vrem să fii singurul care va vorbi următoarea dată la bere despre suflet, suferinţă şi emoţii neexprimate încă :).

(sursă poză)