Ah femei! Dacă dependența toxică de relațiile bolnăvicioase ar avea o mascotă, aș vedea-o pe Ioana d’Arc călare pe cal, cu lancea salvării în mână, înfășurată cu mantia intențiilor bune, având pe cap coroana dacă tu nu poți, atunci pot eu, cu pletele în vânt fluturând speranța schimbării și a miracolului.

A miracolului la care speră ea atunci când reușește să iasă pentru puțin la suprafață, și să facă crucificată, preț de câteva minute, pluta deziluziei într-un ocean plin ochi de algele lipicioase ale suferinței.

Dependenta de relatii toxice la femei

Ioana D’Arc

Cum că, cel de lângă ea o să devină în sfârșit rațiunea, cel căruia începe să-i pese cu adevărat de ea sau cel care va renunța să mai petreacă norma de cel putin 12 ore la muncă. El, transformat în cel care renunță la doza zilnică de alcool, droguri, iarbă (după caz). Și ca sa fie poza completă, tot el, cel de mâine (chiar de la prima oră a dimineții) devenit băiat cuminte.

Și undeva pe jos, cu mult în urma Ioanei cea călare pe armăsarul auto-iluzionării, îl văd pe el, pedestraș, așteptând o salvare, poate pe mama lui de care încă este dependent afectiv. Afon emoțional, repetent în ale responsabilităților de orice fel, veșnicul copil rebel care o iubește totuși, mai mult prin viu grai și mai puțin prin fapte. El care trăiește într-o lume prea nedreaptă și strâmbă pentru tot ce ar putea oferi în schimb (bineînțeles dacă s-ar ivi condițiile potrivite).

Și ea încearcă și încearcă și se dă de trei ori peste cap, în trei momente diferite ale zilei, mai rău ca balaurul din Greuceanu, mai, mai, o reuși să-l aducă pe flăcău pe calea cea bună.

Câteodată îl ia cu vorba bună, altă dată amenință, apoi își bagă mințile în cap și devine din nou cuminte trăind în sân cu frica abandonului, cea de mult, de demult, de când era fetiță mică.

 

Când iubirea este suferință, totul este o contradicție.

Pleacă și se întoarce. Zice că nu vrea să îl mai vadă, dar continua să îi răspundă la mesajele melancolice sau cu avânt primăvăratic, după direcția din care bate vântul sau dispoziția lui de dimineață. Este dură dar până la primul lui moment de slăbiciune. Atunci, cu toate forțele ei de femeie care le-a văzut pe toate, își ia înapoi armura de Ioana d’Arc și se apucă de treabă. Adică de salvat, de oblojit, de îngrijit, de spus o vorbă bună. Inima ei este mare, însă a lui așa de fragilă! A ei poate duce așa de multe, a lui poate oricând sări din balamale.

Și trec așa ani după ani, miracol de rezistență sufletească într-o lume mai nebună decât cea pictată de Salvador Dali,  în care el, după cum ziceam deja, o caută încă dezorientat pe femeia-mamă, adică pe femeia aceea gonflabilă, că una în carne și oase nu s-a născut încă, care să-l mângâie pe creștet când greșește din nou și din nou, care are răbdare cu el și îl acceptă așa cum este. Care să-și calce nevoile peste cap (în doza zilnica necesară) odată cu propria-i călcare în picioare.

Poate chiar tu ai trăit o astfel de relație sau femei apropiate ție. Și nu, nu este nimic de râs. Și nici de arătat cu degetul. Este de oftat. Cu amărăciune și tristețe pentru tot ceea ce ar fi putut sa fie și nu este. De fapt, nu ar fi putut, că dacă ar fi putut nu s-ar mai fi întâmplat.

Cărțile vorbesc despre sămânța precoce a co-dependenței încolțite în sufletul ei de fetiță mică care a trăit angoasele unei existențe nesigure. Sau, femeia devenită Ioana d’Arc în tot acest lung proces de luptă cu imposibilul în doi,  nu a avut o mama care să o învețe să-și creadă în propriile emoții și trăiri și să le dea dreptul la existență. Mai zic și că îl caută în continuare pe tatăl absent.

Ioana noastră salvatoare și familia ei dezechilibrată care i-a pus poveri și responsabilități de om mare în cârca sufletului ei necopt. Fetițele Ioana care din foarte mare păcat au asistat și chiar trăit abuzuri psihice și fizice.

Și atunci, salvarea lui este fuga lor de sine.

Fetițe-femei pentru care normalul înseamnă suferință, angoasă, neliniște, zbucium sufletesc, durere, grijă, disperare pentru greutatea și apăsarea vieții în doi. Omletă de creieri pane, arși de atâtea și atâtea gânduri. Femei care își găsesc de cele mai multe ori liniștea în diferite forme de dependență (da, vorbitul excesiv cu prietenele pe tema veșnicului mascul rebel și neînțeles Gigel este una dintre ele).

Aparent, toate aceste răni și cicatrici emoționale și le fac din vina lor. Pentru că nu au voința destul de puternică sau standardul suficient de ridicat, pentru că sunt slabe de caracter sau nu știu ce vor de la viață. Însă, rănile lor sunt strigăte de ajutor deghizate pentru abuzurile din copilărie și lipsa de imaginație pentru ceea ce poate fi o relație sănătoasă. Una în care cei doi construiesc împreună și în care ea nu este zidarul plătit cu ziua, iar el nu este Marele Zid Chinezesc de dinainte de reconstrucție.

Dacă se întâmplă să știi o astfel de femeie, dacă ai fost acolo părtaș(ă) la zbuciumul ei, la zvârcolirea ei în neputința normalității, la zâmbetul ei schimonosit de a doua zi când nu este chiar așa de rău, sau nu ne-am mai văzut așa de des (deși continuă să comunice zilnic), sau îi răspund doar dacă mă sună (deși știe bine că trăiește în așteptarea unui semn de la el), sau, din nou,“dar și eu sunt de vină” (deși ieri și alaltăieri și toți anii ăștia o contrazic cu litere de tipar), oprește-te te rog, de la:

– discursuri motivaționale

– exemplele proprii sau ale altora

– creionarea posibilului de bine în doi

– sa-i zici că este frumoasă și că merită tot ce este mai bun, și altele asemănătoare.

Toate acestea sunt pentru tine. Ea nu (te) a u d e.

Poți face însă trei lucruri pentru ea.

Să o asculți și să taci.

Să te rogi pentru ea.

Să îi recomanzi terapia.

Cam atât.

Și nu, nu o poți salva. Așa cum ea nu îl poate salva pe el. Vindecarea se va întâmpla (sau nu) în funcție de cât de mare este dorința și dispoziția ei de a cere ajutor și de a admite ca trăiește o boală emoțională.

În cele din urmă, Ioana dragă, două litere au cel mai mare impact în propria-ți viață. TU.

 

(sursă poză)