Am iniţiat la scurt timp după mutarea mea în Austria un proiect de voluntariat prin care am decis să ofer 10 şedinţe de coaching gratuite. A fost o decizie spontană, de sărbătorire pentru că am reuşit să înfrunt una dintre fricile mele cele mai mari, aceea de a lasa în urmă un grup de prieteni foarte apropiaţi, proiecte dragi în care eram implicată, parcul meu preferat, milongile din Bucureşti şi posibilitatea de a fi în aproape două ore acasă la părinţii mei, de fiecare dată când mi se făcea dor de ei şi de mare.

Mesajul postat pe Facebook în ziua de 14 februarie a sunat cam aşa:

Proiect 10 sedinte de coaching pentru 10 oameni

Proiect 10 sedinte de coaching pentru 10 oameni

 

Ca să pot respecta orele planificate, m-am apucat frumos să fac un Excel cu cei înscrişi şi am decis sa aloc în medie câte 2, 3 şedinţe de coaching pe lună. A ieşit un tabel colorat:

Persoane înscrise pentru coaching

Persoane înscrise pentru coaching

 

Azi, după cea de-a zecea şedinţă de coaching, am făcut o analiză a celor aproape 20 de ore pe care le-am dedicat acestui proiect şi am realizat destul de repede că cel puţin 7 din cele 10 şedinţe au avut ca topic alegeri profesionale care să implice urmărirea, găsirea sau exprimarea unei pasiuni în plan profesional. Mi-a atras atenţia acest subiect comun, aşa că întrebarea de mai jos a venit cumva logic şi de la sine:

De ce această preocupare aproape obsesivă pentru găsirea pasiunii în ceea ce priveşte profesia?

Apoi alte întrebări s-au ivit una după alta:

Cum am fost eu atunci când îmi căutam pasiunea?

De ce oamenii sunt aşa de îndârjiţi şi încleştaţi ca să-şi găsească pasiunea?

Ce se întâmpla atunci când îşi caută jobul în funcţie de pasiunile pe care le au, şi nu găsesc un altfel de job?

Cum este afectată calitatea vieţii lor?

Aşa s-a născut acest post în care voi împărtăşi cu tine răspunsul la câteva dintre aceste întrebări.

A fost foarte uşor să identific un alt aspect comun aproape în toate aceste şedinţele de coaching – există această proiecţie şi aşteptare ca după ce fiecare îşi va fi găsit pasiunea, ea să fie una şi aceeaşi şi peste zece ani. Nu numai că odată gasită această pasiunea va genera acelaşi interes, curiozitate şi intensitate, dar va fi de neînlocuit.

Şi mai este ceva legat de ea. O altă credinţă pe care am regasit-o comună este aceea că pasiunea asta (pentru profesie, job, domeniul de activitate) va fi sigur, sigur generatoare de  F E R I C I R E.

Acum avem poza completă. Omul şi pasiunea lui, mână de mână, păşind la unison cu un DA spus răstit şi tare, atât de tare încât să audă toţi cunoscuţii că acum uite, nu mai eşti chiar oricine. Nu. Acum eşti omul acela care şi-a găsit pasiunea.

Şi totuşi, chiar şi cu miza şi premisa unei aşa de apropiate fericiri, am simţit dincole de cuvintele celor cu care am fost în dialog o stare de agitaţie interioară, de panică, de angoasă, de frică, de disperare, de nemulţumire pentru ceea ce este, de auto-critică.

Că uite, am vârsta asta şi nu mi-am găsit încă pasiunea, că am încercat atâtea şi uite nu m-am dedicat în mod constant doar unui domeniu, aşa cum fac alţii. Sau că nu mai este timp disponibil de tot încercat şi căutat.

Într-un cuvânt, oameni mari, frumoşi şi creativi care se chinuie să intre într-o singură cutie.

De ce cred că această pozitionare de viaţă pe care o descriu mai sus este din contra, generatoare de nefericire, frustrare, teamă, anxietate, sentimentul că nu sunt suficient de bun?

Pentru că o pasiune se TRĂIEŞTE, nu SE GÂNDEŞTE. Se descoperă făcând lucruri noi, ieşind din zona de confort, acţionând, experimentând şi ajungând mai apoi la concluzii pentru ce ne place şi ce nu, şi nu gândindu-ne, analizând şi transformând totul într-un proces intelectul responsbil să delibereze răspunsul la întrebarea “Pasiunea X ni s-ar potrivi mai bine sau poate pasiunea Y”?

Pentru că odată găsită o pasiune, ca de altfel, orice situaţie de viaţă, lucrurile nu sunt bătute în cuie.

Şi nici nu au cum fi deoarece totul este dinamic, într-o continuuă schimbare. Noi ne schimbăm. Înţelegerea noastră de azi poate fi complet diferită de cea de mâine. Ce nevoi avem acum faţă de cele pe care le vom avea peste 5 luni sau 3 ani. Şi tot aşa.

Nu există nicio garanţie că odată găsită o pasiune ea va fi de neînlocuit şi că noi ne vom poziţiona în acelaşi fel în raport cu ea.

Pentru că dacă tu nu eşti bine cu tine, AICI şi ACUM, da, chiar şi fără o pasiune care să te definească, îndrăznesc să afirm că nu vei fi cu mult mai bine pe termen lung, chiar dacă mâine te întâlneşti cu pasiunea vieţii tale.

De ce? Pentru că dacă starea ta de bine vine doar din exterior, ce se va întâmpla când nu mai poţi practica acea pasiune, sau te plictiseşti de ea sau ajungi la concluzia că nu te mai reprezintă?

Un alt lucru pe care aş vrea să îl punctez. Am observat presiunea de a pune semnul egal între job şi pasiune.

Nu spun că trebuie să acceptăm orice fel de job. Nu spun că nu este dreptul nostru de a căuta să facem o profesie din interes, aplecare şi curiozitate. Nu spun că nu ar trebui să ne intereseze afinitatea cu un domeniul profesional sau cu un job anume.

Spun doar ca nu trebuie să negăm cu totul cel puţin două aspecte pe care le consider foarte importante.

Primul este acela că un job, aşa cum este acum (bun, prost, oribil, aşa şi aşa) îndeplineşte un aspect extrem de pragmatic – ne plăteşte facturile. Ne susţine să facem cadouri, sa plecăm în vacanţă sau să ne ajutam familia sau prietenii atunci când au nevoie de suportul nostru financiar. Într-un cuvânt, ne oferă o libertate financiară.

Apoi, ne permite să ne dăm jos dimineaţa din pat cu un scop în minte şi o direcţie. Şi cel mai important, ne susţine să cunoaştem oameni, să experimentăm situaţii de viaţă, să explorăm ce ne place şi ce nu, într-un cuvânt, să trăim.

Al doilea aspect pe care vreau să îl menţionez. Nu totul se face dintr-un pas, câteodată este nevoie de mai mulţi paşi făcuţi cu multă răbdare.

S-ar putea ca pasiunea pentru job sau pentru activitatea profesională să fie descoperită prin Mihaela, colega de al doilea job, care ţi-a povestit despre un curs de coaching, la care ai fost într-o zi de miercuri seara şi unde l-ai întâlnit pe Andreas care acum este colegul tău într-una din cele mai frumoase job-uri pe care le-ai avut (apropo, aşa am ajuns eu să lucrez pentru cut-e România în perioada mai 2014 – decembrie 2015).

De multe ori, pentru a găsi acel job pe care să-l facem cu pasiune, este nevoie de mai multe încercări şi experimente. Este nevoie de oameni care să fie punţi şi poduri de legătură. Câteodată este nevoie de o şansă şi puţin noroc, adică de situaţii cu rol cheie asupra cărora nu avem mereu control.

Cred cu tărie că viaţa ta aici şi acum este la fel de importantă ca şi acea zi cu roşu în calendar în care îţi vei găsi pasiunea.

Sau poate mai bine spus, una dintre pasiuni. Căci, poate vor fi mai multe.

Un  exemplu personal. Când am descoperit prima dată coachingul în 2010, a fost o revelaţie. Mi-a sărit inima din piept. Nu ştiu cum trecea timpul în orice conversaţie legată de coaching sau sesiune cu un client. Aveam o energie enormă pentru coaching oricând şi la orice oră din zi. Totul era despre coaching. Asta trăiam, asta gândeam, pentru a face coaching mi-am dat demisia în toamna lui 2011.

Lucrurile au evoluat. S-au mişcat. Eu am continuat să cresc, să mă schimb, să înţeleg, să accept. Au aparut oameni şi au dispărut oameni. Am vrut să încerc şi altceva. Am făcut vânzări şi dezvoltare de business pentru urmatorii doi ani jumătate.

Coaching-ul a rămas acolo, însă ca într-i relaţie intimă, nu mai era iubirea cu foc de la început. Din contra, era o iubire mai aşezată. Mai adâncă. Mai atentă. Mai despre cel din faţa mea. Mai conştientă de limitele mele şi în acelaşi timp de resursele mele.

Un alt exemplu. În mai 2014 când am început să dansez tango am avut o surpriză fantastică. Tangoul era noul coaching. Au fost seri în care am mers la milongi 6 seri pe săptămână din 7. Picioarele dansau fără mine. Nu ştiam paşii foarte bine, tot ce ştiam era că voiam să dansez. Mă simţeam deopotrivă îndrăgostită de tango, de dans, de senzaţii.

Apoi am realizat că aşa a fost la început şi cu coachingul. Acelaşi foc. Aceeaşi pasiune. Doar că acum tangoul mă învăţa să accept schimbarea şi noul. Să mă bucur de ceea ce este. Să nu mai compar care pasiune este mai mare, sau care este mai mult despre mine, sau care este mai importantă, sau care dă mai bine,  sau să mă preocupe dacă va dura doar pentru acum, un an sau pentru o viaţă.

Tangoul, un dans despre care acum doi ani nu ştiam nimic m-a învăţat foarte multe despre ce înseamnă să descoperi o pasiune. M-a învăţat să fiu mai mult decât să gândesc. Să experimentez.

De final.

În drumul spre găsirea pasiunii pe care să o explimi în plan profesional, nu te uita pe drum. Lasă deoparte etichetele pentru ceea ce eşti sau nu eşti. Alege să acţionezi şi să înveţi din ceea ce experimentezi pentru a putea lua decizii şi mai potrivite în viitor.

Alege să faci, să îţi bagi mâinile în noroi şi să vezi dacă îţi place să faci bulgări în loc să te gândeşti de pe margine dacă chiar ţi-ar plăcea să ai mâinile murdare de noroi, sau poate îţi place mai mult să te joci în nisip şi să contruieşti castele.

Şi apropo de castele….Să te aştepţi să dai peste jobul ăla pe care să îl faci cu  pasiune, aşa cum din întâmplare îţi găseşti o şosetă rătăcită prin casă, este acelaşi lucru cu a construi “castele de nisip în Spania”, adică o himeră.

Iar dacă tot ai ajuns până la final şi ai ales să citeşti acest post nu tocmai scurt :), îţi recomand să mai aloci încă 10 minute din viaţa ta pentru unul dintre cele mai bune video-uri pe tema pasiunii în plan profesional.

Până la capăt. Merită!

 

Cu drag,

Alina

(sursă poză)