Cu toţii am fost cel puţin o dată în viaţă puşi faţă în faţă cu situaţii în care interlocutorul nostru vorbeşte încontinuu, părând complet absorbit de sine.

Unul care îi dădea înainte cu ce a vazut, cum s-a simţit, ce a mâncat, ce a vizitat, ce a trăit, punându-te astfel într-o situaţie de viaţă inconfortabilă, în care simţeai că omul din faţa ta este mult mai interesat să se ventileze emoţional, să se audă vorbind sau să îşi aloce cât mai mult timp şi spaţiu personal în conversaţia pe care ţi-ai dori-o un schimb comun de idei şi perspective.

Ţi-ai dori ca partenerul tău de conversaţie să aloce cu grijă un spaţiu care să nu lezeze propria ta nevoie de a comunica, de a verbaliza, de a împărtăşi şi tu la rândul tău – ce ai mâncat, ce ai vizitat, ce ai simţit. Ceea ce nu este însă cazul.

Aş vrea să precizez încă de la început faptul că postul meu nu este despre acele prietenii autentice în care celălalt te solicită concret pentru că are o problemă. Ştii asta de la bun început. Ştii că te vezi cu omul tău pentru că suferă, trece print-o despărţire, sau pentru că este nevoit să ia rapid o decizie şi are nevoie să analizeze împreuna cu tine opţiunile existente.

Şi da, în acest scenariu lucrurile sunt clare de ambele părţi. Poate nu va fi timp să vorbeşti şi tu (cel care este solicitat să asculte) aşa că s-ar putea să decideţi stabiliţi o altă întâlnire în care să fie şi despre tine (sau nu). O întâlnire în care celălalt va fi capabil să te asculte.

Vorbesc în schimb despre despre întâniri de socializare, de ce mai faci şi cum îţi mai este?, întâlniri în care oamenii testeză un potenţial început de prietenie sau de parteneriat de orice fel, întâlniri de la un eveniment de networking.

Îmi amintesc foarte bine unul dintre aceste momente. M-am revăzut la un moment dat cu o cunoştinţă alături de care luasem masa de prânz. Eu eram plecată din ţară, nu ne mai văzusem de mai mult de un an şi nici nu păstrasem contactul. Voiam să văd ce mai face, cum îi mai este şi să ne împărtăşim desigur experienţe de viaţă.

În schimb ea a ţinut să îmi povestească în cel mai mare detaliu una dintre escapadele făcute cu câteva zile în urmă, în cre avea să-l întâlnească pe el, cel cu care până la momentul întâlnirii, nu apucase decât să schimbe idei scrise pe fuga pe Facebook. Practic întreaga întalnire a fost despre aceasta escapadă.

Îmi amintesc cum la finalul celor două ore spre trei, s-a oprit pentru un moment din monolog, cerându-mi părerea. Nu imi amintesc să fi fost un moment în care m-am simţit încurajată să exprim sincer ce cred şi nici unul în care am văzut un interes real faţă de ce avem de zis, o explicaţie în plus poate pentru faptul că am uitat efectiv ce am răspuns la întrebarea ei.

Ce imi aduc aminte însă foarte clar a faptul că şi-a reluat imediat povestea dupa scurta mea intervenţie si totodată mai este foarte vie în mine şi acum când scriu acest post, iritarea interioară, nervozitatea pe care am resimţit-o după întâlnire, alături de senzaţia puternică că mi-am pierdut timpul ascultând detalii pe care nu mi le doresc şi explicaţii refrazate şi răstălmăcite, care se învârteau în jurul aceleiaşi idei fixe.

Am meditat mult asupra acestor situaţii de viaţă deoarece am avut plăcerea de a le trăi sub diferite forme, cu diferite persoane şi cu stari de nevozitate şi iritare la final de conversatie variabile ca intensitate, însă mereu acolo.

Până când, în cele din urmă am înţeles că există o poziţie de viaţă mult mai sănătoasă decât aceea de a sta să asculţi din politeţe poveşti pe care nu ţi le doreşti, spuse de oameni absorbiţi de sine şi care arată clar o lipsă de interes pentru tine şi nevoile tale.

Iată patru paşi pe care eu îi văd esenţiali de urmat atunci când persoana din faţa ta dă toate semnele posibile că a uitat de faptul că, ei bine, eşti şi tu acolo.

1. Recunoaşte ceea ce trăieşti

De multe ori ne aflăm în situţii de viaţă în care nici măcar nu ne oferim spaţiul interior de a recunoşte ceea ce trăim. Ceva ne supără sau ne irită. Suntem agitaţi. Ne dorim cu totul altceva decât ceea ce este. Toate acestea fiind de multe ori motive suficiente pentru a trăi o adevărată furtună emoţională. Şi totuşi ignorăm cu desăvârşire aceste semnale pe care ni le transmit emoţiile, încercând pe cât posibil să ne ţinem distraşi.

Fii deci foarte clar cu ceea ce trăieşti şi cu emoţia prezentă: anxietate, furie, nervozitate, irascibilitate, oricare ar fi ea. Dacă eşti furios, spune-ţi: Acum, în acest moment, trăiesc furie. Dacă eşti irascibil şi nervos spune: Observ că îmi simt stomacul stâns şi că mă simt foarte iritat în acest moment.

2. Înţelege ce trăieşti

Numeşte nevoile care îţi sunt încălcate: nevoia de a avea şi tu spaţiu în care să vorbeşti, de respect manifestat prin interes faţă de propria ta persoană, faţă de ceea ce ai şi tu de zis şi de împărtăşit, de ascultare reciprocă.

Verbalizează care nevoie anume îţi este încălcată. Dacă simţi că nevoia ta este aceea de a fi ascultat spune-ţi: Vreau/îmi doresc şi eu să povestesc şi să împărtăşesc despre propriile mele experienţe şi perspective, însă constat că nu există în această conversaţie spaţiu de ascultare şi pentru mine.

3. Adoptă un comportament adaptativ, în funcţie de situaţie sau persoana din faţa ta

Explorează concret, ce anume poţi face pentru ca în situaţia de faţă să îţi poţi satisface nevoile încălcate. Daca ai un interes personal sau profesional, diplomaţia şi negocierea sunt forme în care este mult mai probabil să vrei să înveleşti orice mesaj pe care îl vei transmite.

Încearcă să întrerupi diplomat şi să schimbi subiectul către o temă de inters comun, dacă îţi permiţi fă o gluma: Poţi continua. Eu o sa merg puţin până la toaletă. Nu te întrerupe. Vin imediat :).

Sau, dacă îţi permiţi şi gradul de familiaritate este mai ridicat, adordează o confruntare directă: Uite, de când ne-am întânit simt că trebuie doar să ascult. Îmi doresc să şi vorbesc. Ce zici? Faci şi tu o pauză ca să pot vorbi şi eu?

4. Orice ar fi nu mai da semnale de încurajare!!

Indiferent de comportamentul pe care îl adopţi: diplomaţie, întrerupere, glumă sau confruntare directă, cel mai important pentru stima propria stima de sine este să te opreşti să mai transmiţi mesaje de încurajare, în urmă cărora cealaltă persoană să se simtă încurajată să îi dea mai departe cu logoreea.

Nu îţi fie frică că vei sparge tiparele de politeţe! Ele au fost deja de mult încălcate prin lipsa de reciprocitate şi respect mutual afişat. Opreşte-te să mai faci contact vizual. Nu mai da din cap, semnalând astfel că îţi încurajezi partenerul să continue. Uita-te la ceas, pe geam, la trecători, semnalează clar că nu îţi mai doreşti să păstrezi contactul.

Când adopţi acest comportament, ar trebui ca cealaltă persoană să înţeleagă foarte clar din limbajul tău non-verbal că rupi contractul tu vobeşti – eu ascult, că nu mai vrei să asculţi şi că îţi este destul. Şi, da, ar trebui să facă ceva diferit şi încă repede pentru ca contactul pierdut (în primul rând cel vizual şi apoi cel relaţional) să fie reînnoit.

Altfel, întreg spaţiul întâlnirii care ar trebuie să fie despre doi oameni care se întâlnesc, îşi vorbesc şi se ascultă pe rând, nu îşi mai are sensul – nici măcar pentru cel care a vorbit tot acest timp. Ar un caz cel puţin ridicol (însă experienţa îmi spune că nu imposibil! :)) dacă celălalt ar continua să vorbească detaşat şi nepertubat în timp ce eu mă uit pe pereţi.

Toate aceste pentru că, prin propriul comporament, ar trebui să ne dorim le transmitem celorlalti, dar mai ales nouă înşine mesajul: recunosc că nevoile tale de a fi ascultat sunt încălcate în această conversaţie şi pentru ca tu eşti foarte important(ă) pentru mine, voi face tot posibilul ca să le satisfac.

Şi nicidecum un mesaj de genul: Trebuie să stau aici şi să înghit această conversaţie plicticoasă, nu am ce face. Mai am jumatate de oră de aşteptat până când pot da semnale că mi-a ajuns si că vreau la mine acasă…Semnale care oricum nu trebuie să se vadă foarte evident, ca nu cumva să vadă că m-am plictisit de moarte. Ceea ce este totuşi cazul…

Îţi/îmi doresc conversaţii cu sens şi dacă totuşi sensul lipseşte, măcar să fie cu ascultare şi interes reciproc!

 

Cu drag,

Alina

 

(sursă poză)