Cu siguranţă nimic nu este nou sub soare şi ceea ce voi voi scrie în rândurile de mai jos nu este o noutare. Mizez însă pe faptul că cele trei idei despre:

acceptarea de sine

compariile cu ceilalţi

tratarea zilei de azi cu respect şi acceptare,

vor fi o reamintire utilă.

La final, vei vedea că te invit să facem acest ghid unul dinamic, în care să adaugi şi tu ideile tale pentru o stare de mai bine. M-aş bucura mult să contribui!

Prima idee. Acceptarea faptului că suferinţa face parte din viaţă. Suntem puşi zi de zi în faţa unei serii de suferinţe. Unele au potenţialul de a fi evitate şi ocolite. Altele sunt pur şi simplu acolo, în mintea, în corpul şi în sufletul nostru şi dor. De exemplu, o banală durere de stomac sau de cap. Sau suferinţele generate de sentimentul amar a excluderi dintr-un cerc de prieteni, al despărţii de persoana iubită, al lipsei sensului într-o activiate profesională în care nu ne răgăsim, al singurătăţii sau al plictisului într-o zi de vineri seara sau de sâmbătă dimineaţa.

Phillip Moffitt, autorul uneia dintre cele mai bune cărţi pe care am citit-o pînă acum (Dancing with Life), îşi începe cartea cu un citat al lui Ajahn Chah care spune:

“Sunt două tipuri de suferinţă: acea suferinţă care duce la şi mai multă suferinţă şi suferinţa care duce la sfârşitul suferinţei. Dacă nu eşti dornic să îmbrăţisezi al doilea tip de suferinţă, vei continua să suferi primul tip de suferinţă.”

Pentru că nu cred că vom reuşi atât timp cât suntem în viaţă să fugim de suferinţă, cred sincer că una dintre cele mai ecologice poziţionări pe care o putem avea în faţa suferinţei este aceea de a decide dacă: putem schimba ceva în contexul în care este generată suferinţa pe care o trăim, putem renunţa cu totul la acea experienţă sau, în cele din urmă putem accepta ceea ce trăim ca făcând parte pentru acest moment din viaţa noastră. Câteodată cel mai simplu, mai natural şi mai plin de compasiune lucru pe care îl putem face este să ne spunem şoptit Ştiu că doare.

Alte câteva idei pe tema suferinţei o poate aduce acest articol, pe care l-am scris în vara lui 2015.

A doua idee. Comparaţiile cu ceilalţi. Dor foarte tare şi ne stârnesc ciuda pentru ceea ce nu aveam, obida pentru ceea ce au alţii, concentrarea pe minusurile şi nu pe plusurile din viaţa noastră, lipsa compasiunii şi a aprecierii pentru eforturile noastre de până acum, subestimarea acelor situaţii de viaţă în care s-a îmtâmplat ca noi să fim la locul sau la momentul potrivit astfel încât lucrurile să se leage într-o ecuaţie a echilibrului şi a bunăstării, una în care rolul hazardului şi întâmplării nu este deloc unul nesemnificativ.

Până nu o să înţelegem că fiecare are drumul lui şi traseul lui, atât timp cât ne vom compara drumurile şi cărările vieţii cu ale altora, va durea.

Mai mult, vorbesc din proprie experienţă, dar şi din ceea ce am văzut în jurul meu sau în şedinţele de coaching, puţini sunt cei care dintr-un spaţiu de comparare şi evaluare în raport cu ce fac, ce zic sau ce au alţii, unul în care se ceartă pe sine că sunt doar atât şi nu mai mult, au reuşit să îşi ude rădăcinile sufletului cu graţia motivaţiei, entuziasmului sau inspiraţiei.

Din contră, comparaţiile cu ceilalţi au şters din strălucirea personală, şi de cele mai multe ori au diminuat iniţiativa de a acţiona, care este esenţială în orice demers pe care vrei să-l întreprinzi.

Când te bântuie mult mai mult interesul pentru ceilalţi şi mult mai puţin ce faci, ce zici, ce simţi, şi ce gândeşti tu, începe să enumeri în gând sau cu voce tare toate binecuvântările cu care te-a fericit viaţa până la acest moment.

Te-am mai ajuta să citeşti acest articol despre comparaţiile cu ceilalţi şi să urmăreşti acest video de pe TED despre recunoştinţă.

A treia idee. Începem cu  prima concluzie:

Viaţa nu este o poză statică, ci un puzzle dinamic, în continuuă mişcare, în care niciodată nu ştii care este ponderea zilei de azi sau a experienţei de mâine pentru ceea ce vei trăi peste 3 luni, 10 sau 20 de ani. 

Am intrat la un moment dat într-un proces de coaching cu un coach care şi-a găsit vocaţia şi misiunea în viaţă în jurul vârstei de 50 de ani. Momentan dacă nu mă înşel este la a patra sau la a cincea publicare de carte şi lasă în urmă, oriunde merge un parfum de bine, de blândeţe şi de echilibru.

Pentru toţi cei frământaţi că încă nu şi-ai găsit vocaţia, ţelul în viaţă şi motivul pentru care să sară dimineaţa din pat, am o propunere. Gândiţi-vă puţin cum ar fi arătat viaţa persoanei dacă până la 50 de ani şi-ar fi frânt zi de zi mâinile, trezindu-se dimineaţa cu un zbucium existenţial care să-i toace sufletul pentru că uite, au trecut 30 de ani de viaţă şi chiar 40 fără să îşi fi găsit încă misiunea?

Şi cum ar fi dacă în schimb ne uităm la toate experienţele de până la găsirea misiunii personale ca fiind exact acele experienţe de care a avut nevoie pentru ca lucrurile să se aşeze exact aşa încât să susţină găsirea misiunii personale la vârsta de 50 de ani?

A doua concluzie:

Ca într-un joc de domino, atunci când faci pasul mare peste azi, doar pentru că nu eşti deja acolo, îţi furi şansa de a mai pune conştient o bucăţică de puzzle în constelaţia pozei de mâine.

Iar poza asta nu mai că nu este una statică,  de final, ci una în continuă mişcare. Una care nu se decide doar cu mintea, ambiţia sau nevoia de a avea şi tu. Ci una care se construieşte prin acţiune, experimente şi învăţare continuuă, pornind de la acceparea pentru ceea ce este aici, azi, cu tine, aşa cum eşti tu acum.

De final. Îţi propun să facem acest ghid unul dinamic şi mai ales unul viu.

Ce ai mai adăuga tu la acest ghid care să ofere idei şi perspective diferite şi celorlaţi pentru o stare de mai bine?

Aştept cu mare interes comentariile tale!

 

Cu drag,

Alina

(sursă poză)