Se uită de la balcon, departe, departe, peste acoperișul caselor, peste antene și cabluri, peste blocurile de dincolo de bulevard, departe, spre cer. Stinge apoi încet mucul rămas din țigară, se asigură că mai sunt măcar doua, trei rămase în pachet, mai ia o gura din paharul de vin și se întoarce înapoi în casă. Oftează adânc, adânc, până în suflet și înapoi de acolo, și își zice ca pentru sine “De data asta, cum va fi?”.

Acum câțiva ani, într-un apartament aproape gol, într-o seara de vara, începuse la fel, o poveste nouă. Ploua și pentru că nu a vrut să se mai întoarcă înapoi, a ales să doarmă pe salteaua goală. Pic, pic, pic, strop cu strop, a ascultat cu atenție zgomotul ploii, iar în suflet se strecura între timp liniștea. În sfârșit era bine…și încet, încet, a adormit.

Acum, tot vara este. Sunt saci de haine încă nedesfăcuți și cutii peste tot (mica lui avere). O singură cameră de data asta, își spune… Mai devreme a încercat să întindă canapeaua și prezența lui în casă i-a fost imediat răsplătită de un arc sărit, cu zgomot de acordeon. Se uită cu profundă mirare spre el și, deștept cum e, înțelege repede, că noaptea asta va trebui să doarmă pe barca asta naufragiată, de canapea.

Mă rog, ce mai contează acum o canapea cu un arc sărit?

Face pasul mare peste cutiile de pizza, stinge lumina și se culcușește, cât mai aproape de movilița de perne. Ca o bunică, o parte le pune la spate, simulând o îmbrățișare. Pe restul le ia în brațe. Se îngrămădește ca un hârciog lovit, într-un colț de viață și într-unul de canapea și își spune că poate, totuși, totul este un vis urât care, începând de mâine, își va băga mințile în cap și se va termina.

Și acum…….STOOOOP cadru.

Propun să-l numim „Ți se poate întâmpla și ție” pe omul care privise spre cer și care a făcut puțin mai devreme pasul mare peste cutiile de pizza.

Ți se poate întâmpla și ție”, omul ăsta al nostru, cu cele două, trei țigări rămase în pachet, simte și trăiește singurătate, teamă, frică, nesiguranță, neîncredere, durere în capul pieptului, dor, frică din nou, necrezare (nu, nu i se întâmplă lui).

Într-un cuvânt, „Ți se poate întâmpla și ție” suferă.

Nu este la prima lui suferință de acest gen, însă nu are a face. Tot suferă. A câștigat experiență profesionistă la împachetat cutii și pus haine pe fast forward în saci. Sufletul însă, suferă de parcă, trăiește din nou prima poveste de împachetat cutii.

Îl lăsăm pe „Ți se poate întâmpla și ție” să adoarmă. Nu avem ce să-i facem, trebuie singur să-și trăiască rana, până se vindecă și coaja cade singură.

Însă…lasă-mă să-ți spun.

Dacă eu aș fi acolo cu el, și aș fi mică, mică ca o neghiniță, înainte de a adormi de tot, m-aș furișa în urechea lui și i-aș spune șoptit: dragă „Ți se poate întâmpla și ție”, nu este un vis urât. Este doar viața cu chip de o altă poveste. Cu un alt fel de început. Cu un alt fel de pat sau canapea. Cu un alt fel de balcon și implicit, cu un alt fel de view. Cu alt fel de dureri sufletești. Cu un alt fel de despărțire.

I-aș mai spune că va trebui să meargă până la capăt cu tot ceea ce implică ajunsul până la capăt: adică să-și pună suferința pe foc, până se evaporă, până se consumă, până când se termină.

Sfătoasă cum sunt, i-aș spune să recunoască durerea atunci când o simte în stomac sau în gât sau în coșul pieptului, să o exprime în vorbe spuse cu obidă sau cu dor sau cu jale sau cu tristețe, în scris, în sport, în muncă, în iubiri de o noapte, în dans, în mâncare, în desenat, în ascultat povești, să se lase să o simtă, să-i dea voie să existe, să nu mai încerce să i se împotrivească.

I-aș mai spune că toate trec. Că nimic nu stă pe loc. Că viața este joc continuu. Că și stările noastre, oricât ar părea de pironite în cuie, obosesc să mai stea cu bratele atârnate și se vor date jos.

Și…să se protejeze. Da, să se protejeze mai rău ca o mamă. Și cu perne moi, și cu stat deoparte de ce ține încă suferința pe foc. Și cu vorbe de alint și cu vorbe de drag.

Iar dacă toate acestea nu-i fac lui „Ți se poate întâmpla și ție” somnul cu nimic mai lin, i-aș mai spune că viața asta înseamnă suferință și să stea domol, chiar dacă pe asta încă nu i-a spus-o nimeni. Dragul meu, asta singuri trebuie să o trăim….

Și nu este nici bine, nici rău. Doar este.

Trăim și respirăm suferință, de la o durere banală de burtă sau balonare, până la durerea nesuferită de cap, sau durerea de suflet greu. Suferința este și ea acolo, alături de bucurii de moment, de zâmbete timide, de trăiri extatice de mai, mai că-ți dă sufletul pe afară, de câtă viață e în el.

Haide, „Ți se poate întâmpla și ție”, zâmbește!

Dacă ai să mergi până la capăt în suferința ta, îți promit solemn că te vei transforma!

Dintr-o crisalidă, într-un unicorn.

Da, unicorn, ai auzit bine! Uite, unul ca ăsta:

Unicorn

Care a mâncat jeratic, care are foc în copite, zbucium în coamă și trăire de om în suflet.

Din durere, în bucurie de viață.

Din amorțeală, în dans de seara și de milonga.

Din suferință, în pace.

Din OM, în și mai OM.

 

Respect,  „Ți se poate întâmpla și ție”, pentru suferința ta, pentru dor și pentru durere, și mai ales pentru noaptea în care te-ai strecurat, om-hârciog lovit printre pernele de pe-o canapea cu un arc sărit și cu miros de vinilin.

Și nu, nu ți-am spus când îți era mai greu că te iubesc, îmi pare rău, și că îți mulțumesc.

Îți spun acum.

Și să mă ierți. Trebuia însă să treci prin toate acestea ca să poți deveni om mare.

 

Iar acum, că ești mare, fugi unicorn iubit, departe, departe în lume!

Lasă-ți coama să zburde veselă pe unde trece, bucură-te de viață, de culori, de nori, de cer, de dans, de iubire, de dimineață, de soare, de râs, de chiuit, de plâns, de tren și de călătorii, de suferință, de oameni noi și oameni vechi, și de puțin amor…

Și te mai rog ceva. Fă toate aceste în fiecare zi!

 

PS: Îți dedic acest articol, ție, Mario. Mulțumesc mult pentru toată susținerea de până acum și încurajarea de a scrie.

(Sursă poză).