Fata se aplecă încetișor deasupra grămezii de dovleci. Puse mâinile pe coaja lor și încearcă să-i cuprindă cu totul. Își spuse că sunt tare frumoși, chiar așa diformi cum sunt.

Se decisese repede. Vrea să ia doi, și copți să fie!

Țăranul se apleacă deasupra grămezii și trecu cu mâna dovleac peste dovleac. Îi bate pe fiecare încetișor peste cap. Sec! Sec! Plin! Sec! Sec! Sec! Plin!, se aude răspunsul din stomacul lor de sâmburi. Fără să stea prea mult pe gânduri, ridică degetul arătător spre cei doi aleși, cu o linie de noroi ieșind la iveală de sub marginea unghiei îngălbenite.

Unul este țuguiat, galben purpuriu și cu verde pai la coadă, celălalt, format parcă din două inimi turtite una într-alta, este galben cu totul.

Fata ia fiecare dovleac de cap, îl bagă în câte o sacoșa de rafie de la Metro, îi plătește tăranului și o ia pe drum înapoi spre casă.  Și cum mergea fata noastră cu un dovleac într-o mână și cu celălalt în altă mână, numai ce ii aude pe dovleci că își vorbesc. Rămâne pironită pe loc și nu-i vine să creadă. Dovleci care vorbeeeeeeeesc? Se uită peste umăr să vadă dacă mai aude și altcineva grozăvia…Nu, este doar ea pe drum și nu poate crede că este adevarat ce i se întâmplă.

Dovleacul Inimă continuă:

Dovleci

– Dacă ar fi așa de ușor și cu oamenii, să poată recunoaște cu un simplu ciocănit în piept, dacă cel din fața lor au inima coaptă sau seacă…

– Hmmm, răspunde Cap Țuguiat, de unde-ți veni una ca asta? Cui îi mai pasă de inimă? Oamenii din ziua de azi își trăiesc viața cel mai mult în cap. Atunci când ajung la concluzia ca dovlecii sunt prea greu de cărat de unul singur, își caută un alt om pereche, și pentru a se asigura că iau decizia cea bună, își ciocănesc propriul cap sau pe al celuilalt. Important este să nu se audă “SEC!”. Nu mai au timp și nici vreme ca să ajungă la inimă.

Cap Țuguiat, dar eu nu mă refer delooooc la oamenii care trăiesc doar în cap, veni imediat răspunsul celuilalt dovleac. Știu eu sigur, sigur că sunt oameni care deși își ciocănesc propriul cap atunci când trebuie să ia decizii, nu uită ca din când în când să dea un cioc și în coșul pieptului. Iar dacă primesc înapoi răspunsul unui ecou prelung, atunci deschid ușita din piept, scot inima din balamale și o duc imediat la reparat.

Vezi tu, eu vorbesc aici despre oamenii cărora nu le este frica să deschidă ușița din piept și nici să admită când este nevoie să o ducă în service-ul de inimi.

– Domule Dovleac Inimă, se vede treaba că deși am fost în aceeași grămadă, tu vii de pe alte meleaguri. Eu nu am auzit în toată viața mea de dovleac, de până acum , de oameni care își verifică singuri inimile și nici că ar exista așa ceva ca să și le ducă singuri la reparat. Pare foarte, foarte curios ce spui! Dar, ca să mai treacă timpul – văd ca fata asta a noastră s-a oprit cât este de mare în mijlocul drumului și se holbează de acolo de sus la noi (de parcă nu a mai văzut dovleci vorbitori!…ce lipsă de imaginație!), hai să admitem pentru un moment, că ar exista astfel de oameni. Ce crezi tu mă rog, că îi face să își dea singuri, din când în când, un cioc un piept?

Cap Țuguiat, oamenii ăștia cărora nu le este frica să-și scoată inima din balamale, sunt puțin altfel. Simt altfel, trăiesc altfel, respiră altfel față de oamenii care nu fac decât să-și ciocănească capul, cât este ziua de lungă.

În primul și în primul rând sunt curioși și despre lumea din exterior dar și despre cea din interior. Adică vor să se cunoască pe sine, dar în același timp sunt curioși despre oameni, prieteni, viață în general. Au pasiuni care le țin inima vie, cum este de exemplu scrisul pe blog, tango-ul, făcutul oamenilor de zăpadă, prepararea cafelei sau gătitul. Vor mereu să fie mai buni în raport cu ei înșiși și se străduiesc să aibă o viață de care să se bucure și pe care simt ca o onorează prin ceea ce gândesc și ceea ce fac. Și, tocmai pentru că sunt atât de curioși, nu uită să-și întrebe din când în când inima, cum se simte, ce mai face și cum îi mai este. În felul acesta, este foarte puțin probabil ca la finalul vieții să trebuiască să facă reparații capitale pentru a-și încheia frumos povestea lor aici pe Pământ.

– Și ce crezi tu ca îi face pe oamenii care își trăiesc viața doar în cap, să uite ca au și ei o inimă?

– Ohhh!!! Cap Țuguiat, motivele pot fi așa de multe, că mă mir cum de nu le-ai văzut și tu singur până acum. Ți le voi spune însă, pentru că te văd curios, iar eu apreciez asta tare mult la dovlecii din jurul meu. Iată deci explicațiile mele pentru care oamenii au uitat că au inimă.

Unii dintre ei au ajuns să trăiască așa de mult în cap, încât cred că le știu pe toate și au uitat să mai fie curioși despre ei, despre viață și implicit despre inimă.

Alții, au avut o reparație foarte, foarte mare de făcut la inimă și nu au mai avut curajul să se întoarcă la atelierul de inimi, crezând ca niciun mecanic de inimi nu mai poate repara tăieturile așa de adânci. Așa că, și-au abandonat inima.

Sunt oameni care, deși aveau o inimă sănătoasă și voioasă, erau prea tineri și necopți când au ales pe cel care să-i ajute la cărat dovleci. Cu timpul, era din ce în ce mai evident că inima lor nu se mai potrivește cu a celuilalt, și-au creat astfel unul altuia nefericire și continuă să și-o creeze, pentru că, acum, niciunul dintre ei nu mai are curaj să își ciocănească propriul piept. Așa că, au fugit în minte și stau acolo pitiți, de frică să nu se întâlnească cu inima lor.

Iar alții, sunt așa de hipnotizați de avuții, palate și job-uri cât mai bine plătite, încât, treaba asta cu inima lor sau a altcuiva, li se pare o naivitate de adormit oamenii care cred în dovleci vorbitori…

Dovleac Inimă, dar tare te-a mai preocupat subiectul, dacă ai reușit să faci așa o mare înșiruire tot felul de oameni fără inimă. Cel mai mult mi-au atras atenția oamenii care stau încă unul cu altul, deși inimile lor nu se mai potrivesc deloc. Mi se pare foarte trist. Dacă tot ești expert în inimele oamenilor, spune-mi, crezi că mai există o șansă pentru ei? Și dacă da, cum pot face ca data viitoare să știe să-și aleagă o inima pe măsură?

– Dovleac zis Cap Țuguiat, îți mulțumesc și mă flatează ceea ce spui, însă expert nu sunt. Ce am făcut a fost doar să observ, să mă întreb și să fiu curios despre oameni. În felul acesta am învățat așa de multe despre ei! Iar acum, îți voi răspunde la întrebarea ta. După mintea mea de dovleac, ca două inimi nepotrivite de oameni să reușească să accepte acest lucru și să înceapă să facă pași ca să le fie mai bine, poate fi extrem de greu, însă nu imposibil!

Există în viața fiecărui om momente mai mici sau mai mari de onestitate și de claritate. Se pot întâmpla la duș, la volan sau chiar și când tai zarzavaturile pentru ciorbă sau te bărbierești în oglindă. Aceste momente trebuiesc prețuite și apreciate foarte mult, prinse cât mai repede de picior și vârâte repede, repede în sân. Acolo și numai acolo ele pot întâlni inima. Încet și cu răbdare se vor împrieteni. Inima își va arata în sfârșit fața și va începe să înțeleagă că fuga de până acum nu i-a servit cu nimic.

Deci, vezi tu Cap Țuguiat, primul pas este onestitatea. Apoi, următorul este acceptarea. Nu se mai poate face nimic, nici cu timpul trecut, în care inima a stat pitită, nici cu viața care a trecut. Omul nostru va trebui să accepte că anumite lucruri nu se vor schimba niciodată. Acest lucru poate să doară cel mai tare dintre toate, deoarece multe iluzii vor trebui să moară în acest moment.

Dacă vor reuși însă să accepte cu adevărat ceea ce nu au putut și nici nu vor putea schimba, au un alt hop de trecut.

Și anume, incertitudinea. Nimeni nu poate știi dacă la următoarea alegere nu vor uita din nou de inima lor. Vor trebui deci să accepte incertitudinea și să facă pace cu ea. Și nu în ultimul rând, să înceapă să se împrietenească cu inima lor, adică să o scoată din cutiuță din când în când și să se îngrijească de ea, iar atunci când este nevoie, să aibă curajul sa o ducă la atelierul de reparat inimi…

Iar la cealaltă întrebare a ta – cum vor știi să-și aleagă o inimă pe măsură? Îți pot spune doar atât: trebuie să-ți cunoști foarte bine propria inimă pentru a știi să o recunoști pe cea care îți poate fi pe măsură.

Încet, încet, înserarea se lasă peste oraș și odată cu ea și tăcerea dovlecilor care probabil meditau acum la cele auzite și spuse. Într-un final, fata se ridică de pe banca unde poposise ca să asculte în liniște povestea dovlecilor, luă sacoșa cu Cap Țuguiat într-o mâna, și cu Dovleac Inimă din sacoșa alăturată, în cealaltă mână și o porni agale spre casă gândindu-se cum se aplicau toate cele povestite de dovleci, în propria sa viață.

Se hotărî să-i păstreze pe amândoi și să nu-i mai taie pentru plăcinta dovleac de a doua zi. Poate cine știe, aveau să-și vorbească din nou…

În seara aceea, înainte să adoarmă, fata avu curajul să se întrebe după mult timp: “Eu când am scos ultima dată la lumină cutiuța unde stă pitită inima mea?”.

Dar tu?

(Sursă poză)