De câțiva ani buni mă gândesc să experimentez pentru o perioadă de timp mutatul în altă țară. Și până acum cel mai la îndemână mi-a fost Linz, orașul austriac în care locuiește sora mea geamănă de mai bine de cinci ani. Vin aici de cel puțin patru, cinci ori pe an și din multe privințe bucuria revederii este dată de reîntâlnirea cu ritualurile de aici.

Când revezi parcul preferat la timp de apus, cu lumina aia caldă care vine de undeva de peste dealuri, când te bucuri de cea mai bună cacao cu frișcă din lume de la Kino, cinematograful din centru, sau de cele mai bune paste de la Österia, aceste mici ritualuri cu gust de viață și de vacanță, cumva simți într-un fel, familiaritatea de acasă.

Ziceam că ma gândesc de ceva timp să mă mut aici pentru o perioadă, însă nu am făcut-o până acum. Motivul principal este frica. Și azi am realizat că nu mă sperie atât frica de nou, limba germană, despărțirea de prieteni și de familie, cât mă sperie separarea de oameni.

Separare. Adică oamenii de aici nu sunt de-ai mei. Sunt de aici. Nu știu limba mea și glumele mele. Nu ar înțelege tristețile și bucuriile mele. Nu gândim la fel și nici nu simțim la fel.

Și totuși.

Azi la toaletă din Thalia, frumoasa librărie din Linz, întâlnesc o femeie care spăla pe jos. O salut și îi zâmbesc. Îmi răspunde înapoi. Când dau să ies, mă transform în vrăjitor și fac gestul meu preferat în fața ușilor automate. Mă prefac că doar cu puterea mâinilor pot deschide ușa. Fac gestul cu mâinile perfect sincronizate, cu puține secunde înainte ca ușile să se deschidă în mod automat. Îmi iese bine. O aud din spate cum râde. Întorc capul și râd și eu. Îi fac semn cu mâna și o salut. Eu și ea. Doi oameni într-o toaletă care își zâmbesc. Care râd. Unul se joacă, celălalt răspunde. Fără limba vorbită. Fără să ne cunoaștem. Simplă conectare și nimic mai mult.

Ullrich. Un bătrân simpatic în jur de 70 de ani. Îl întâlnim în turnul din parcul preferat, la apus de soare, când lumina caldă de dincolo de dealuri ne intră cu totul în suflete. Începem să povestim. Ne zice despre Bulgaria și casa cumpărată de el acolo cu 2000-3000 de euro, cu tot cu taxe. Despre vecinul lui bulgar cu care se înțelege așa de bine că nu trebuie să-i ceară voie atunci când îi traversează curtea. Ne povestește despre România pe care o revede de cinci șase ori pe an, în călătoriile lui spre casa din Bulgaria. Despre Drobeta-Turnu Severin, Târgul Mureș, Porțile de Fier, locuri pe care le vede și le vizitează în drumul lui spre casa din Bulgaria. Ridică mâinile în aer și câte un picior și ne arată amuzat că așa se înțelege el cu vecinul lui bulgar. Ne zice vorbă după vorbă, de om singur, nevorbit în prag de Crăciun, într-o germană curată și așezată de puteam înțelege chiar și eu trei cuvinte din cinci, până când soarele s-a ascuns cu totul de după dealuri. Ne arată un profil de cap de femeie cu nasul mare. Ridică un deget în zare și râde amuzat când ne spune că denumirea acelui vârf de munte este Femeia Grecoaică. Îi arătăm că am înghețat și ne luăm la revedere ca de la un prieten drag. Ne strigă încântat tare “Saliiiiiiiu! Saliiiiiiiu!”

A doua zi, după miraculoasa cacao cu frișcă de la Kino, magie curată! Îl reîntâlnim din nou. Își făcea plimbarea de seară. Ne povestește de data asta este Dresden, locul lui de naștere, unde era el când a fost bombardat orașul în al doilea război mondial, cum a fost după bombardament. Se îndoaie de mijloc, își duce mâinile în față și își bagă capul între umeri, mimând cum își face drum împotriva unui curent de aer extrem de puternic, născut în centrul orașului, în urma bombardamentelor și a exploziilor. Și reușește așa de bine să deseneze această poză de istorie, încât, simt cum mă trec fiorii. La final ne spune ca este sculptor în lemn și în cărbune și că lucrează în prezent la bucată de lemn de tei, adusă din Bulgaria. Mustața îi zâmbește,  își aruncă apoi din nou mâinile în aer și spune tare “Saliiiiiiiu! Saliiiiiiiu!”.

Ieri la cumpărături. Las un om cu o singură cutie în mână să treacă în fața mea. Doamna din față vede gestul și pentru că are și ea coșul plin, îl invită să meargă direct la casă. Îi citesc omului cu cutia bucuria. Este aceeași bucurie universală pe care o trăim cu toții atunci când găsim un loc de parcare gol pe o stradă aglomerată. Aceeași bucurie atunci când prinzi autobuzul de legătură la câteva secunde după ce te-a lăsat tramvaiul în stația de lângă. Doamna din fața mea mă vede că zâmbesc și începe să îmi vorbească în dialect. Nu înțeleg nimic. Vorbește mult prea repede ca să pot să o întrerup pentru câteva secunde și să-i spun că nu îi știu limba ei. Continuă însă să vorbească. Zâmbesc și eu și dau din cap aprobator. Mă simt puțin jenata de situație și în același timp amuzată. La final în arăt că nu îmi găsesc cuvintele ca să îi pot răspunde înapoi și zâmbesc. Îmi răspunde aprobator, veselă de mica noastră interacțiune.

O altă simplă conectare între doi oameni străini, care nu vorbesc aceeași limbă,  care sunt și de aici și de acolo. Care nu își știu glumele. Care nu și-ar înțelege tristețile și bucuriile. Care nu gândesc la fel și nici nu simt la fel.

Însă Ullrich, domnul cu o singură cutie în mână, doamna de la toaletă și cea de la coadă. Toți patru mă întreabă în cor “Chiar așa să fie?”.

Așa că, închei ziua asta pe final de an, meditând – “Cât de separați suntem de fapt unii de ceilalți?”

(sursă poză)